În teoria criminologiei s-au purtat şi se mai poartă încă discuţii cu privire la obiectul şi domeniul criminalităţii şi, implicit al criminologiei, în special în lucrările de sociologie criminală ca ramură a sociologiei generale, în care conceptele dreptului penal aplicabile în criminologie sunt lăsate pe plan secund, considerându-se că este crimă şi criminalitate orice încălcare a normelor juridice şi a normelor sociale, find astfel mult extins domeniul criminologiei.

 

În această concepţie, aparţin criminalităţii şi criminologiei, pe lângă încălcările legii penale, şi încălcările legii civile (delicte civile), administrative (contravenţii disciplinare) şi sociale, aşa-zisele “acte de devianţă”, ceea ce constituie o exagerare. O atare extindere nu poate fi acceptată, chiar denumirile de “crimă”, “criminalitate”, “criminologie”, fac trimitere evidentă la fapte grave, deosebit de periculoase, care atrag pedepse grave, iar nu sancţiuni uşoare (contravenţionale, disciplinare, civile).

 

În doctrina română  au fost formulate următoarele trăsături specifice ale criminalităţii :
-criminalitatea – este un fenomen social, care constă într-un ansamblu de infracţiuni (crime), care au avut loc într-un anumită ţară (regiune) şi un timp dat (an, decadă); aceasta constituind o realitate obiectivă şi observabilă; împrejurarea că infracţiunile (crimele) nu sunt doar fenomene sociale, ci şi juridice, din moment ce sunt consacrate prin dispoziţii penale de încriminare;
-criminalitatea – este un fenomen antisocial, care se pedepseşte, iar înainte de a fi pedepsită de lege, criminalitatea este oprită de conştiinţa socială, fapta fiind, prin conţinutul său, antisocială, contrară intereselor legitime ale societăţii (cum sunt, în mod evident, trădarea de ţară, omorul, furtul,, distrugerea unor bunuri) considerate ca atare înainte de a fi incriminate de legea penală   .
-criminalitatea este un fenomen unitar, deşi la prima vedere, criminalitaea constă într-o mare diversitate de fapte – de la vătămări corporale şi omoruri până la fapte contra regulilor de convieţuire socială – toate acestea au o trăsătură comună, constând în aceea că prezintă un pericol social grav, care, în concepţia legiuitorului, pot fi combătute numai prin aplicarea unei pedepse, prin descrierea şi clasificarea riguroasă a faptelor ce constituie infracţiuni – în legea penală – criminalitatea alcătuieşte un domeniu bine delimitat şi distinct de alte încălcări ale legii (cum sunt contravenţiile, abaterile disciplinare în consecinţă numai astfel – prin descrierea şi individualizarea faptelor ce constituie infracţiuni, în legea penală – criminalitaea devine un obiect propriu de studiu al criminologiei.

 

Ca fenomen social distinct, criminalitatea prezintă următoarele trăsături specifice:
a)Caracterul social de masă, în sensul că are o anumită frecvenţă, în anumite forme de exprimare, frecvenţă care poate fi înfăţişată în cifre, ceea ce justifică utilizarea unor metode statistico-matematice pentru elaborarea concluziilor referitoare la dinamica şi structura criminalităţii, la prognoze şi măsurări pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii la scara întregii societăţi .

 

b)Caracterul de fenomen uman complex, cu valenţe predomint bio-psiho-sociale. Majoritatea autorilor recunosc faptul că nu pot fi explicate comportamentul infracţional şi diversitatea modalităţilor de concretizare prin reducerea analizei doar la unul sau la unii dintre factorii de influenţare, fiind necesară recunoaşterea rolului unui complex cauzal, de la factorii generali de mediu (social, biologic şi psiho-moral), până la particularităţi strict individuale.

 

c)Caracterul evolutiv, care exprimă ideea persistenţei fenomenului infracţional, dar în structura şi în dinamica diferite de la o epocă la alta, de la o ţară la alta sau de la o zonă geografică la alta.

 

d)Caracterul nociv pentru societate, exprimat în periculozitatea socială a infracţiunilor şi infractorilor pentru valorile sociale şi individuale ocrotite de normele dreptului şi ale moralei, pentru întregul sistem de valori consacrate de cultura si civilizaţia umană.

 

e) Caracterul variat al criminalităţii, care derivă din varietatea infracţiunilor încriminate prin legea penală şi varietatea formelor de exprimare concretă a infractorilor prin infracţiunile săvârşite. Aşa cum nu există doi oameni (indivizi) identici, tot aşa nu există două infracţiuni, chiar de acelaşi tip identice.

 

f) Caracterul cauzal (condiţional) constând în aceea că fiind un fenomen cu manifestări fizico-sociale, criminalitatea nu poate exista în afara unui proces cauzal, nu poate fi de natură necondiţională, cauzală.