Această clasificare este întemeiată pe criteriul sferei persoanelor care îşi asumă obligaţiile şi al gradului de opozabilitate a drepturilor.
1. Dreptul subiectiv civil absolut este dreptul în virtutea căruia titularul poate avea o anumită conduită şi poate cere tuturor celorlalte persoane să nu aducă cu nimic atingere dreptului său (ex.: dreptul la viaţă, dreptul de proprietate, dreptul la nume) şi are următoarele caractere:
- subiectul activ poate fi o o persoană sau mai multe persoane determinate, în timp ce  subiectul pasiv este nedeterminat în momentul stabilirii raportului juridic (fiind vorba despre toate celelalte persoane), el individualizându-se în momentul în care dreptul absolut este încălcat;
- dreptul absolut poate fi invocat faţă de toate celelalte persoane, opozabilitate numită erga omnes;
- obligaţia corelativă a subiectului pasiv, constituit din toate celelalte persoane, este o obligaţie generală de abţinere, respectiv de a nu face nimic care să-l împiedice pe titular în exercitarea dreptului său.

În cadrul unui raport juridic civil pot participa două categorii de subiecte de drept: persoanele fizice şi persoanele juridice.
Calitatea de persoană fizică o are orice fiinţă umană. Pe lângă acestea, subiecte ale raportului juridic civil pot fi şi colectivităţile de indivizi, adică persoanele juridice (persoanele morale). Pentru ca o colectivitate de oameni să aibă calitatea de persoană juridică, trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele trei condiţii:
a. să aibă o organizare proprie, adică să i se precizeze structura internă, modul de alcătuire a organelor de conducere, de administrare şi de control, precum şi atribuţiile acestora, modul în care ia fiinţă şi în care poate fi desfiinţată ca subiect de drept;
b. să aibă     un patrimoniu propriu, distinct de al persoanelor fizice ce compun persoana juridică. Patrimoniul persoanei juridice este folosit în vederea realizării scopului ei (obiectului ei de activitate), astfel încât aceasta să poată participa la raporturile juridice civile ca subiect distinct, titular de drepturi şi obligaţii civile.

Interpretarea legii civile reprezintă operaţiunea logico-raţională prin care se lămureşte conţinutul şi sensul unei norme juridice civile, în vederea aplicării ei la un caz concret.
Clasificare:
I. În funcţie de forţa ei juridică:
a. Interpretarea oficială - cea făcută de un organ al statului (puterea legislativă, executivă sau judecătorească). La rândul său, interpretarea oficială poate fi:
    - autentică, dacă interpretarea provine de la însuşi organul care a edictat actul normativ şi ia forma unor norme interpretative. Aceasta are un caracter obligatoriu şi aceeaşi forţă juridică ca şi actul normativ pe care îl interpretează.

Se au în vedere două aspecte:
1. aspectul intern, care se referă la raporturile juridice civile stabilite între persoane fizice sau juridice române pe teritoriul ţării noastre.
În rezolvarea aspectului intern se aplică principiul teritorialităţii, conform căruia actele normative elaborate de către organele centrale ale statului se aplică pe întreg teritoriul ţării, iar actele normative ce emană de la un organ local al statului se aplică doar pe raza unităţii administrativ-teritoriale respective.
Există excepţii de la acest principiu:
- când legea română nu se aplică pe teritoriul ţării noastre: imunitatea de care beneficiază reprezentanţii ambasadelor şi consulatelor statelor străine acreditate în România;
- când legea română se aplică în afara teritoriul ţării noastre cetăţenilor români aflaţi în străinătate în ce priveşte starea civilă, capacitatea civilă şi relaţiile de familie.