Conţinutul raportului juridic civil cuprinde ansamblul drepturilor civile subiective şi a obligaţiilor civile care aparţin subiectelor participante la raportul juridic.
Dreptul subiectiv civil este prerogativa recunoscută de legea civilă subiectului activ de a avea o anumită conduită sau de a pretinde subiectului pasiv o anumită conduită (să dea, să facă sau să nu facă ceva) şi de a apela, în caz de nevoie, la forţa de constrângere a statului.
Clasificarea drepturilor subiective civile:

a. Drepturi subiective civile absolute şi drepturi subiective civile relative
Această clasificare este întemeiată pe criteriul sferei persoanelor care îşi asumă obligaţiile şi al gradului de opozabilitate a drepturilor.



1. Dreptul subiectiv civil absolut este dreptul în virtutea căruia titularul poate avea o anumită conduită şi poate cere tuturor celorlalte persoane să nu aducă cu nimic atingere dreptului său (ex.: dreptul la viaţă, dreptul de proprietate, dreptul la nume) şi are următoarele caractere:

 - subiectul activ poate fi o o persoană sau mai multe persoane determinate, în timp ce  subiectul pasiv este nedeterminat în momentul stabilirii raportului juridic (fiind vorba despre toate celelalte persoane), el individualizându-se în momentul în care dreptul absolut este încălcat;
  - dreptul absolut poate fi invocat faţă de toate celelalte persoane, opozabilitate numită erga omnes;
  - obligaţia corelativă a subiectului pasiv, constituit din toate celelalte persoane, este o obligaţie generală de abţinere, respectiv de a nu face nimic care să-l împiedice pe titular în exercitarea dreptului său.
2. Dreptul subiectiv civil relativ este dreptul în virtutea căruia titularul - subiectul activ poate pretinde subiectului pasiv o conduită determinată - să dea, să facă sau să nu facă ceva (ex.: drepturile care izvorăsc din contractele civile) şi are următoarele caractere:
    - este opozabil doar părţilor participante şi succesorilor lor, opozabilitate numită inter partes.
    - obligaţia corelativă a subiectului pasiv diferă de la un raport juridic la altul şi poate consta, după caz, într-o acţiune (a da sau a face) sau într-o inacţiune (a nu face ceva).

b. Drepturi subiective civile patrimoniale şi drepturi subiective civile nepatrimoniale
       Această clasificare foloseşte drept criteriu natura conţinutului drepturilor.
       1. Dreptul subiectiv civil patrimonial este acel drept care are un conţinut economic, evaluabil în bani (ex.: dreptul de proprietate, drepturile care izvorăsc din contractele civile sau din faptele ilicite cauzatoare de prejudicii).
       Dintre aceste drepturi, unele sunt absolute şi sunt opozabile erga omnes (de exemplu, dreptul de proprietate), iar altele sunt relative şi sunt opozabile inter partes (drepturile izvorâte din contractele civile).
Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter patrimonial aparţinând unei persoane.

 

       Principalele caractere ale drepturilor patrimoniale sunt următoarele:
    -  sunt drepturi evaluabile în bani;
    - drepturile patrimoniale luate în mod individual sunt transmisibile către alte persoane, nu însă şi patrimoniul în integralitatea sa, care nu poate fi transmis decât în momentul încetării din viaţă a persoanei fizice, prin succesiune legală sau testamentară;
    - dreptul material la acţiune privind drepturile patrimoniale se pierde ca efect al trecerii timpului, dacă nu este exercitat într-un termen de de prescripţie 3 ani;
    - sancţiunea aplicabilă în cazul încălcării unor drepturi patrimoniale cu producerea unui prejudiciu material, este tot de ordin patrimonial.
     

 Folosind drept criteriu natura obligaţiei şi efectele drepturilor patrimoniale, acestea se împart în:
- drepturi reale (jus in re) - drepturi în virtutea cărora titularul îşi poate exercita în mod direct prerogativele asupra unui lucru determinat, fără intervenţia unei alte persoane. Drepturile reale fac parte din categoria drepturilor absolute. Titularul unui drept de proprietate poate folosi bunul aflat în proprietatea sa, îi poate culege fructele şi poate înstrăina acel bun, fără a avea nevoie de concursul unei alte persoane, toate celelalte persoane (subiectele pasive) fiind obligate să nu facă nimic de natură a încălca sau a stânjeni exercitarea dreptului titularului.
 - drepturi de creanţă (jus ad personam - drepturi în virtutea cărora subiectul activ (creditorul) poate pretinde subiectului pasiv (debitorului) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Drepturile reale sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, în timp ce drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr. Dacă dreptul real este un drept absolut, opozabil erga omnes, dreptul de creanţă este un drept relativ, opozabil inter partes. În cazul drepturilor reale, titularul îşi poate exercita dreptul asupra bunului în mod direct, fără concursul unei alte persoane, iar, în cazul drepturilor de creanţă, titularul nu îşi poate realiza dreptul fără intervenţia unei alte persoane.
În cazul drepturilor reale, doar subiectul activ este determinat, cel pasiv fiind format din toate celelalte persoane, în timp ce în cazul drepturilor de creanţă atât subiectul activ (creditorul) cât şi subiectul pasiv (debitorul) sunt determinate chiar din momentul naşterii raportului juridic. Drepturilor reale le corespunde o obligaţie generală a tuturor celorlalte persoane de a nu le aduce vreo atingere, iar drepturilor de creanţă le corespund obligaţii mai complexe, de a da, a face sau a nu face ceva.
      

2. Dreptul subiectiv civil nepatrimonial (jus in personam) este dreptul strâns legat de existenţa şi individualitatea persoanei, fără un conţinut economic, neevaluabil în bani.
       Drepturile nepatrimoniale pot fi împărţite în trei categorii:
- drepturi privind existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei (ex.: dreptul la viaţă, dreptul la libertate, dreptul la onoare);
- drepturi privind individualizarea persoanei fizice şi juridice(ex.: dreptul la nume, dreptul la domiciliu, la stare civilă, dreptul la denumire, dreptul la sediu);
- drepturi privind creaţia intelectuală (ex.: drepturile de autor şi drepturile conexe, dreptul de inventator, dreptul asupra programelor de calculator, dreptul asupra desenelor şi modelelor industriale).

 

Din categoria drepturilor personale nepatrimoniale, în mod deosebit atrag atenţia literaturii de specialitate şi practicii judiciare drepturile personalităţii (ex.: dreptul la imagine, dreptul la viaţă privată, dreptul la nume).
       Drepturile personale nepatrimoniale prezintă următoarele caractere:
    - sunt drepturi intim legate de existenţa fiinţei umane, practic inseparabile de persoană, în sensul că nu poate exista o persoană căreia să-i lipsească dreptul la integritate fizică şi morală sau dreptul de a fi individualizată în cadrul familiei şi al societăţii prin nume, domiciliu sau stare civilă;
    - nu sunt transmisibile altor persoane nici în timpul vieţii, nici pe cale de moştenire;
    - sunt drepturi absolute, opozabile erga omnes;
    - pot fi apărate oricând în faţa instanţei de judecată, indiferent cât timp ar fi trecut de la încălcarea acestora (sunt imprescriptibile extinctiv) şi nici o altă persoană nu le poate dobândi prin folosire îndelungată (sunt imprescriptibile achizitiv).
În opinia noastră, toate drepturile numite “nepatrimoniale” au şi o latură patrimonială, mai mult sau mai puţin pregnantă, în funcţie de natura dreptului respectiv. Astfel, valorificarea unei opere literare sau ştiinţifice, prin publicarea acesteia, dă naştere unei remuneraţii. Obţinerea unui brevet de invenţie sau inovaţie dă naştere unui drept la recompensă. Din încălcarea drepturilor personale nepa¬trimoniale ale unei persoane izvorăsc nu numai prejudicii morale, dar şi patrimoniale. De exemplu, încălcarea dreptului la libertate sau integritate fizică a unei persoane, dă naştere la dreptul de a solicita încetarea încălcării acestui drept pentru viitor, dar şi la un drept la despăgubire.

c. Drepturi subiective civile principale şi drepturi subiective civile accesorii
Această clasificare a drepturilor subiective civile se face după criteriul dependenţei dintre drepturi în exercitarea lor.
1. Dreptul subiectiv civil principal este dreptul care are o existenţă de sine stătătoare, independentă de existenţa altor drepturi.
2. Dreptul subiectiv civil accesoriu este dreptul care nu are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa fiind dependentă de soarta dreptului principal pe lângă care există.
Această clasificare are la bază principiul potrivit căruia accesoriul urmează principalul (accesorium sequitur principale) şi se referă doar la drepturile patrimoniale, în principal la drepturile reale.
Dreptul real principal este acel drept care are o existenţă de sine stătătoare, independentă de existenţa altor drepturi reale sau de creanţă.

 

Sunt drepturi reale principale:
    - dreptul de proprietate sub ambele sale forme - dreptul de proprietate publică (având ca titulari statul şi unităţile administrativ-teritoriale) şi dreptul de proprietate privată (având ca titulari persoanele fizice, persoanele juridice, statul şi unităţile administrativ-teritoriale). Titularul unui drept de proprietate are trei prerogative: jus utendi (usus) - dreptul de a se folosi de bunul aflat în proprietatea sa, jus fruendi (fructus) - dreptul de a-i culege fructele şi jus abutendi (abusus) - dreptul de a dispune de bunul respectiv.
    - dezmembrămintele dreptului de proprietate:
     

a) dreptul de uzufruct (art. 517-564 C. civ.) - dreptul real ce conferă titularului prerogativa posesiei, a folosinţei şi a culegerii fructelor unor bunuri aflate în proprietatea altei persoane, cu obligaţia de a le conserva substanţa.
     

b) dreptul de uz (art. 565-575 C. civ.) - dreptul real ce conferă titularului prerogativa folosinţei şi a culegerii fructelor unui bun aflat în proprietatea altei persoane, doar pentru necesităţile sale şi ale familiei.
        Deosebirea între dreptul de uz şi dreptul de uzufruct constă în aceea că uzuarul (titularul dreptului de uz) nu poate culege fructele bunului decât pentru sine şi pentru familia sa, neputând ceda sau închiria dreptul său de uz unei alte persoane, aşa cum poate uzufructuarul (titularul dreptului de uzufruct), care are aceleaşi prerogative ca şi proprietarul bunului, mai puţin prerogativa dispoziţiei.
     

c) dreptul de abitaţie (art. 565-575 C. civ.) - dreptul real ce conferă titularului prerogativa folosinţei unei locuinţe aflate în proprietatea altei persoane. Dreptul de abitaţie este practic un drept de uz ce are ca obiect o locuinţă. Ca şi dreptul de uz, dreptul de abitaţie nu poate fi cedat sau închiriat altei persoane, cu excepţia părţii din imobil nefolosită de titularul dreptului de abitaţie.
     

d) dreptul de servitute (art. 576-643 C. civ.) - dreptul real ce conferă titularului unui drept de proprietate asupra unui bun imobil (numit fond dominant), prerogativa folosinţei unui alt imobil (numit fond aservit), aflat în proprietatea altei persoane (ex.: servitutea de trecere);

 

e) dreptul de superficie - dreptul real ce constă în dreptul de proprietate al unei persoane numită superficiar, asupra construcţiilor, plantaţiilor şi altor lucrări, realizate pe terenul altui proprietar, teren asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă. Codul civil nu reglementează dreptul de superficie, la acest drept făcându-se referire în alte acte normative, precum art. 21 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare.
- dreptul de folosinţă al regiilor autonome şi al instituţiilor publice - drept real corespunzător dreptului de proprietate publică a statului;
- dreptul de folosinţă acordat de lege unor persoane fizice sau juridice asupra unor bunuri aflate în proprietatea publică sau privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale;
- dreptul de concesiune;
- dreptul de preemţiune.
Dreptul real accesoriu este dreptul ce are ca scop garantarea unui drept de creanţă, existenţa sa depinzând de existenţa dreptului pe care îl garantează.
Sunt drepturi reale accesorii următoarele:
- dreptul de ipotecă - drept de garanţie reală imobiliară, reglementat de art. 1746 şi următoarele din Codul civil (garantează obligaţia debitorului faţă de creditor, în cazul în care obiectul contractului îl constituie un bun imobil, şi nu presupune deposedarea debitorului);

 

- dreptul de gaj - drept de garanţie reală mobiliară, reglementat de art. 1685-1696 C. civ. (garantează obligaţia debitorului faţă de creditor, în cazul în care obiectul contractului îl constituie un bun mobil, şi presupune remiterea bunului debitorului către creditor);

 

- privilegiul - drept conferit unui creditor, decurgând din calitatea creanţei sale, de a fi preferat celorlalţi creditori ai debitorului, chiar dacă aceştia sunt ipotecari. Privilegiile sunt reglementate de art. 1722-1745 C. civ.

 

- dreptul de retenţie - drept în virtutea căruia deţinătorul unui bun mobil sau imobil - proprietatea altei persoane are posibilitatea de a nu-l restitui proprietarului, până când acesta nu-i plăteşte creanţa în legătură cu bunul respectiv.
     

Clasificarea drepturilor subiective civile în principale şi accesorii se poate aplica şi drepturilor de creanţă. Sunt drepturi de creanţă accesorii, drepturile corespunzătoare obligaţiilor izvorâte din actele juridice civile accesorii (ex.: dreptul creditorului de a pretinde debitorului dobânda aferentă (dreptul accesoriu) unei creanţe (dreptul principal)).

d. Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi subiective civile afectate de modalităţi
     Această clasificare se face după criteriul gradului de siguranţă pe care îl conferă titularilor.
      1. Dreptul pur şi simplu este dreptul a cărui existenţă şi exercitare nu depinde de vreo împrejurare viitoare, conferind titularului său o certitudine completă.
    2. Dreptul afectat de modalităţi este dreptul a cărui existenţă şi exercitare depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă (ex.: termenul, condiţia şi sarcina).
      În categoria drepturilor afectate de modalităţi, unii autori mai includ drepturile eventuale - drepturi aflate într-un stadiu germinal, deoarece le lipseşte unul din elementele esenţiale pentru existenţa lor (fie subiectul, fie obiectul), oferind un grad mai redus de siguranţă (ex.: dreptul la repararea unui viitor prejudiciu) şi drepturile viitoare - drepturi al căror subiect şi obiect nu sunt încă determinate, neexistând o certitudine nici în ceea ce priveşte obiectul, nici dacă dreptul respectiv va aparţine unei anumite persoane (ex.: dreptul la o succesiune viitoare).