Dreptul de retentie este acel drept real care confera creditorului, în acelasi timp debitor al obligatiei de restituire sau de predare a bunului altuia, posibilitatea de a retine acel bun în stapânirea sa si de a refuza restituirea lui pâna când debitorul sau, creditor al lucrului, va plati datoria ce s-a nascut în sarcina lui în legatura cu lucrul respectiv.
În general, prin drept de retentie se întelege acel drept în virtutea caruia detentorul unui lucru este îndrituit sa-l retina pâna la plata unei creante pe care o are împotriva proprietarului lucrului.

Conditia esentiala pentru existenta dreptului de retentie este aceea ca datoria pe care detinatorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii sa aiba legatura cu lucrul, sa fie un debitum cum re iunctum.
Dreptul de retentie este un drept real de garantie imperfect care confera retentorului numai o detentie precara.
Codul civil nu cunoaste o reglementare de principiu a dreptului de retentie, el fiind creatia doctrinei si a jurisprudentei.
Aplicatiile practice ale dreptului de retentie:
- vânzatorul nu este obligat sa predea lucrul, daca cumparatorul nu a platit pretul  si nu are dat de vânzator un termen de plata (art. 1322 Cod civil);
- locatarul si arendasul nu pot fi lipsiti de stapânirea bunului, în cazul vânzarii imobilului, înainte de a fi despagubiti de catre locator sau de cumparator (art. 1444 Cod civil);
- depozitarul poate retine lucrul depozitat pâna la plata integrala a sumelor care i se datoreaza de catre deponent în legatura cu depozitul (art. 1619 Cod civil);
- în cadrul unei actiuni în revendicare, pârâtul posesor are dreptul sa retina lucrul revendicat pâna la despagubirea sa de catre proprietarul care a câstigat procesul;
- dreptul de retentie al unuia dintre fostii soti asupra bunurilor comune partajate, pâna în momentul în care celalalt sot, caruia i-au fost atribuite bunurile de catre instanta, îi va plati sulta.