Interpretarea legii civile reprezintă operaÅ£iunea logico-raÅ£ională prin care se lămureÅŸte conÅ£inutul ÅŸi sensul unei norme juridice civile, în vederea aplicării ei la un caz concret.
Clasificare:
I. În funcÅ£ie de forÅ£a ei juridică:
a. Interpretarea oficială - cea făcută de un organ al statului (puterea legislativă, executivă sau judecătorească). La rândul său, interpretarea oficială poate fi:
    - autentică, dacă interpretarea provine de la însuÅŸi organul care a edictat actul normativ ÅŸi ia forma unor norme interpretative. Aceasta are un caracter obligatoriu ÅŸi aceeaÅŸi forţă juridică ca ÅŸi actul normativ pe care îl interpretează.

   - cazuală (judiciară, jurisdicÅ£ională), dată de instanÅ£a judecătorească, cu prilejul aplicării unei norme de drept pentru rezolvarea unui caz concret.


Aceasta are forţă doar pentru cauza respectivă, nu şi pentru alte litigii asemănătoare.

 

b. Interpretarea neoficială (doctrinară) - cea dată de oamenii de ÅŸtiinţă din domeniul dreptului, prin articole, studii, cursuri ÅŸi de avocaÅ£i în pledoariile lor în faÅ£a instanÅ£ei de judecată. Aceasta nu este obligatorie, reprezentând doar opiniile unor persoane.

 

a. Interpretarea gramaticală constă în lămurirea înÅ£elesului unei norme juridice civile cu ajutorul regulilor gramaticale, luându-se în considerare înÅ£elesul cuvintelor folosite ÅŸi realizându-se analiza morfologică ÅŸi sintactică a textului.
În ce priveÅŸte înÅ£elesul cuvintelor, se face distincÅ£ie între termenii obiÅŸnuiÅ£i din vorbirea curentă ÅŸi termenii din limbajul juridic. Astfel, există cuvinte doar în limbajul juridic (ex.: ipotecă, gaj, dol, prescripÅ£ie extinctivă), cuvinte cu acelaÅŸi sens în limbajul obiÅŸnuit ÅŸi în cel juridic (ex.: “părinÅ£ii” sunt “tatăl ÅŸi mama minorului”) ÅŸi cuvinte cu sens diferit în drept decât în limbajul obiÅŸnuit (ex.: termenul “solidar” înseamnă în limbajul obiÅŸnuit “unit”, iar în limbaj juridic - “calificarea unui raport de obligaÅ£ie”).
Folosirea în text a legăturilor cu ajutorul conjuncÅ£iilor sau, respectiv ÅŸi, duce la sensuri diferite ale textului, deoarece conjuncÅ£ia sau are un caracter alternativ, faţă de conjuncÅ£ia ÅŸi, care are un caracter cumulativ.

b. Interpretarea logică constă în folosirea legilor logicii formale ÅŸi a argumentelor pentru stabilirea înÅ£elesului unei norme juridice ÅŸi se bazează pe raÅ£ionamente inductive ÅŸi deductive.
În procesul interpretării logice s-au stabilit câteva reguli tradiÅ£ionale a căror constantă aplicare a dus la exprimarea lor sub forma unor adagii (dictoane):

 

1. excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis et aplicationis). O aplicaţie a acestei reguli se referă la raportul dintre legea specială şi cea generală: legea generală nu derogă de la cea specială (generalia specialibus non derogant), iar legea specială derogă de la legea generală (specialia generalibus derogant).
De exemplu, art. 1000 alin. 2 C. civ. reglementează răspunderea părinţilor pentru pagubele cauzate de copiii lor minori, alte rude ale copiilor nefiind răspunzătoare pentru acestea.

 

2. unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
De exemplu, art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 31/1054 prevede că domiciliul minorului este la părinÅ£ii săi sau la acela dintre părinÅ£i la care locuieÅŸte în mod statornic, fară a face distincÅ£ie între minorul cu vârsta sub 14 ani sau cu vârsta cuprinsă între 14 ÅŸi 18 ani.

 

3. legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, nu în cel al neaplicării ei (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat), adică în sensul în care ar putea produce efecte.
Astfel, art. 978 C. civ. prevede că, atunci când o clauză este primitoare de două înÅ£elesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, nu în acela ce n-ar putea produce nici unul.

 

 

Folosirea legilor logicii formale în interpretarea normelor juridice civile a dus la formularea unor argumente de interpretare:

 

1. argumentul per a contrario: ori de câte ori un text prevede un anumit lucru, este de presupus că neagă contrariul.
De exemplu, art. 27 alin. 2 C. fam. prevede că la încheierea căsătoriei, soÅ£ii pot să-ÅŸi păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite. Per a contrario, ei nu pot lua alt nume de familie, decât unul dintre cele enumerate de lege.

2. argumentul a fortiori (cu atât mai mult):  aplicarea unei norme de drept, care este edictată pentru o anumită situaÅ£ie, se poate extinde ÅŸi la un caz nereglementat expres, deoarece raÅ£iunile avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc ÅŸi mai evident în cazul dat.
De exemplu, art. 33 alin. 1 C. fam. prevede că partea din bunurile comune aparÅ£inând unuia dintre soÅ£i nu poate fi urmărită de creditorii personali ai celuilalt soÅ£ debitor. Cu atât mai mult, nu va putea fi urmărită nici de creditorii personali ai rudelor soÅ£ului nedebitor.

3. argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum): se demonstrează că o anumită soluÅ£ie, care se desprinde prin interpretare, este singura posibilă ÅŸi că adoptarea alteia ar duce la consecinÅ£e absurde ÅŸi inadmisibile. Acest argument este folosit în rezolvarea unor probleme controversate din literatura juridică, pentru a combate argumentele invocate în sprijinul opiniilor contrare.

 

4. argumentul de analogie (unde există aceleaÅŸi raÅ£iuni, trebuie aplicate aceleaÅŸi legi ÅŸi aceeaÅŸi soluÅ£ie – ubi eadem est ratio, eadem lex/ solutio esse debet): argumentul este folosit pentru a soluÅ£iona un caz concret, când nu există o dispoziÅ£ie legală, aplicând prin analogie normele juridice edictate pentru cazuri asemănătoare.
Există două tipuri de analogie:
- analogia dreptului, când se aplică principiile dreptului civil;
- analogia legii, când se aplică o normă de drept care prevede un caz asemănător la un raport social nereglementat juridic.
Posibilitatea folosirii analogiei rezultă din dispoziÅ£iile art. 3 C. civ. care prevede că judecătorul care va refuza să judece un litigiu, invocând faptul că legea nu are dispoziÅ£ii pentru acel caz sau este neclară, va putea fi urmarit ca vinovat de denegare de dreptate.

c. Interpretarea sistematică constă în lămurirea înÅ£elesului unei norme juridice civile determinând locul pe care aceasta îl ocupă în întregul sistem de drept, în cadrul ramurei de drept ÅŸi în cadrul actului normativ din care face parte.
Această interpretare presupune determinarea faptului că norma juridică civilă face parte dintr-o lege generală sau dintr-una specială, apoi analiza titlului, capitolului şi a secţiunii legii din care face parte norma juridică civilă.

 

d. Interpretarea istorică presupune descoperirea adevăratului sens al normei juridice civile stabilind împrejurările sociale sau politice care au determinat elaborarea normei.
În acest scop se folosesc materialele premergătoare ale organului legislativ, expunerea de motive a legii ÅŸi dezbaterile purtate asupra proiectului de lege.

 

e. Interpretarea teleologică constă în stabilirea înÅ£elesului unei norme juridice civile având în vedere scopul urmărit de legiuitor în momentul elaborării normei.

 

a. Interpretarea literală (declarativă): conÅ£inutul real al normei juridice civile coincide întrutotul cu textul în care este formulată. În acest caz, interpretarea nu aduce nimic nou, ci doar întăreÅŸte textul legii. Interpretarea literală o exclude pe cea extensivă ÅŸi pe cea restrictivă.

b. Interpretarea extensivă: conÅ£inutul real al normei juridice civile este mai larg decât formularea ei textuală. Această interpretare este inadmisibilă când legea cuprinde o enumerare limitativă a împrejurărilor în care se poate aplica.
De exemplu, în Codul civil se reglementează răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat de prepuÅŸii săi în funcÅ£iile pe care li s-au încredinÅ£at. Printr-o interpretare extensivă a textului de lege, instanÅ£ele au considerat că răspunderea comitentului este angajată ÅŸi în cazul exercitării abuzive a funcÅ£iei de către prepus.

 

c. Interpretarea restrictivă: formularea normei juridice civile este mai largă decât conÅ£inutul său real ÅŸi se aplică unui număr mai restrâns de cazuri.
De exemplu, în Legea locuinÅ£ei nr. 114/1996, se prevede posibilitatea evacuării unuia dintre locatari pentru fapte care fac imposibilă convieÅ£uirea sau împiedică folosinÅ£a normală a locuinÅ£ei de către alÅ£i locatari. TotuÅŸi, această dispoziÅ£ie nu poate fi aplicată în cazul soÅ£ilor pentru că s-ar ajunge la o separare judecătorească a lor, ce poate duce la divorÅ£.