Interpretarea legii civile reprezintă operaţiunea logico-raţională prin care se lămureşte conţinutul şi sensul unei norme juridice civile, în vederea aplicării ei la un caz concret.
Clasificare:
I. În funcţie de forţa ei juridică:
a. Interpretarea oficială - cea făcută de un organ al statului (puterea legislativă, executivă sau judecătorească). La rândul său, interpretarea oficială poate fi:
    - autentică, dacă interpretarea provine de la însuşi organul care a edictat actul normativ şi ia forma unor norme interpretative. Aceasta are un caracter obligatoriu şi aceeaşi forţă juridică ca şi actul normativ pe care îl interpretează.

   - cazuală (judiciară, jurisdicţională), dată de instanţa judecătorească, cu prilejul aplicării unei norme de drept pentru rezolvarea unui caz concret.


Aceasta are forţă doar pentru cauza respectivă, nu şi pentru alte litigii asemănătoare.

 

b. Interpretarea neoficială (doctrinară) - cea dată de oamenii de ştiinţă din domeniul dreptului, prin articole, studii, cursuri şi de avocaţi în pledoariile lor în faţa instanţei de judecată. Aceasta nu este obligatorie, reprezentând doar opiniile unor persoane.

 

a. Interpretarea gramaticală constă în lămurirea înţelesului unei norme juridice civile cu ajutorul regulilor gramaticale, luându-se în considerare înţelesul cuvintelor folosite şi realizându-se analiza morfologică şi sintactică a textului.
În ce priveşte înţelesul cuvintelor, se face distincţie între termenii obişnuiţi din vorbirea curentă şi termenii din limbajul juridic. Astfel, există cuvinte doar în limbajul juridic (ex.: ipotecă, gaj, dol, prescripţie extinctivă), cuvinte cu acelaşi sens în limbajul obişnuit şi în cel juridic (ex.: “părinţii” sunt “tatăl şi mama minorului”) şi cuvinte cu sens diferit în drept decât în limbajul obişnuit (ex.: termenul “solidar” înseamnă în limbajul obişnuit “unit”, iar în limbaj juridic - “calificarea unui raport de obligaţie”).
Folosirea în text a legăturilor cu ajutorul conjuncţiilor sau, respectiv şi, duce la sensuri diferite ale textului, deoarece conjuncţia sau are un caracter alternativ, faţă de conjuncţia şi, care are un caracter cumulativ.

b. Interpretarea logică constă în folosirea legilor logicii formale şi a argumentelor pentru stabilirea înţelesului unei norme juridice şi se bazează pe raţionamente inductive şi deductive.
În procesul interpretării logice s-au stabilit câteva reguli tradiţionale a căror constantă aplicare a dus la exprimarea lor sub forma unor adagii (dictoane):

 

1. excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis et aplicationis). O aplicaţie a acestei reguli se referă la raportul dintre legea specială şi cea generală: legea generală nu derogă de la cea specială (generalia specialibus non derogant), iar legea specială derogă de la legea generală (specialia generalibus derogant).
De exemplu, art. 1000 alin. 2 C. civ. reglementează răspunderea părinţilor pentru pagubele cauzate de copiii lor minori, alte rude ale copiilor nefiind răspunzătoare pentru acestea.

 

2. unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
De exemplu, art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 31/1054 prevede că domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care locuieşte în mod statornic, fară a face distincţie între minorul cu vârsta sub 14 ani sau cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani.

 

3. legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, nu în cel al neaplicării ei (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat), adică în sensul în care ar putea produce efecte.
Astfel, art. 978 C. civ. prevede că, atunci când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, nu în acela ce n-ar putea produce nici unul.

 

 

Folosirea legilor logicii formale în interpretarea normelor juridice civile a dus la formularea unor argumente de interpretare:

 

1. argumentul per a contrario: ori de câte ori un text prevede un anumit lucru, este de presupus că neagă contrariul.
De exemplu, art. 27 alin. 2 C. fam. prevede că la încheierea căsătoriei, soţii pot să-şi păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite. Per a contrario, ei nu pot lua alt nume de familie, decât unul dintre cele enumerate de lege.

2. argumentul a fortiori (cu atât mai mult):  aplicarea unei norme de drept, care este edictată pentru o anumită situaţie, se poate extinde şi la un caz nereglementat expres, deoarece raţiunile avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc şi mai evident în cazul dat.
De exemplu, art. 33 alin. 1 C. fam. prevede că partea din bunurile comune aparţinând unuia dintre soţi nu poate fi urmărită de creditorii personali ai celuilalt soţ debitor. Cu atât mai mult, nu va putea fi urmărită nici de creditorii personali ai rudelor soţului nedebitor.

3. argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum): se demonstrează că o anumită soluţie, care se desprinde prin interpretare, este singura posibilă şi că adoptarea alteia ar duce la consecinţe absurde şi inadmisibile. Acest argument este folosit în rezolvarea unor probleme controversate din literatura juridică, pentru a combate argumentele invocate în sprijinul opiniilor contrare.

 

4. argumentul de analogie (unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicate aceleaşi legi şi aceeaşi soluţie – ubi eadem est ratio, eadem lex/ solutio esse debet): argumentul este folosit pentru a soluţiona un caz concret, când nu există o dispoziţie legală, aplicând prin analogie normele juridice edictate pentru cazuri asemănătoare.
Există două tipuri de analogie:
- analogia dreptului, când se aplică principiile dreptului civil;
- analogia legii, când se aplică o normă de drept care prevede un caz asemănător la un raport social nereglementat juridic.
Posibilitatea folosirii analogiei rezultă din dispoziţiile art. 3 C. civ. care prevede că judecătorul care va refuza să judece un litigiu, invocând faptul că legea nu are dispoziţii pentru acel caz sau este neclară, va putea fi urmarit ca vinovat de denegare de dreptate.

c. Interpretarea sistematică constă în lămurirea înţelesului unei norme juridice civile determinând locul pe care aceasta îl ocupă în întregul sistem de drept, în cadrul ramurei de drept şi în cadrul actului normativ din care face parte.
Această interpretare presupune determinarea faptului că norma juridică civilă face parte dintr-o lege generală sau dintr-una specială, apoi analiza titlului, capitolului şi a secţiunii legii din care face parte norma juridică civilă.

 

d. Interpretarea istorică presupune descoperirea adevăratului sens al normei juridice civile stabilind împrejurările sociale sau politice care au determinat elaborarea normei.
În acest scop se folosesc materialele premergătoare ale organului legislativ, expunerea de motive a legii şi dezbaterile purtate asupra proiectului de lege.

 

e. Interpretarea teleologică constă în stabilirea înţelesului unei norme juridice civile având în vedere scopul urmărit de legiuitor în momentul elaborării normei.

 

a. Interpretarea literală (declarativă): conţinutul real al normei juridice civile coincide întrutotul cu textul în care este formulată. În acest caz, interpretarea nu aduce nimic nou, ci doar întăreşte textul legii. Interpretarea literală o exclude pe cea extensivă şi pe cea restrictivă.

b. Interpretarea extensivă: conţinutul real al normei juridice civile este mai larg decât formularea ei textuală. Această interpretare este inadmisibilă când legea cuprinde o enumerare limitativă a împrejurărilor în care se poate aplica.
De exemplu, în Codul civil se reglementează răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat de prepuşii săi în funcţiile pe care li s-au încredinţat. Printr-o interpretare extensivă a textului de lege, instanţele au considerat că răspunderea comitentului este angajată şi în cazul exercitării abuzive a funcţiei de către prepus.

 

c. Interpretarea restrictivă: formularea normei juridice civile este mai largă decât conţinutul său real şi se aplică unui număr mai restrâns de cazuri.
De exemplu, în Legea locuinţei nr. 114/1996, se prevede posibilitatea evacuării unuia dintre locatari pentru fapte care fac imposibilă convieţuirea sau împiedică folosinţa normală a locuinţei de către alţi locatari. Totuşi, această dispoziţie nu poate fi aplicată în cazul soţilor pentru că s-ar ajunge la o separare judecătorească a lor, ce poate duce la divorţ.