b) Caracteristicile generale ale normelor juridice

Provenind din normele sociale, normele juridice au şi unele caracteristici specifice printre care:

1.


Normele juridice au un caracter general şi impersonal. Regula de conduită prescrisă de norma juridică este regula tipică, un model, un standard al unui "tip" generic de conduită în care dispoziţiile, drepturile şi obligaţiile prescrise de normă au aplicabilitate repetată, la un număr nelimitat de persoane şi pentru toate situaţiile de acelaşi gen. Astfel, norma juridică devine etalon, criteriu unic de îndrumare şi apreciere a conduitei cetăţenilor, în funcţie de care o anumită conduită este considerată ca fiind licită sau ilicită; normele exprimă concepţiile despre justiţie, dreptate, ordine, disciplină-formulate la nivelul lor, în funcţie de un sistem de valori. Întrucât normele protejează valori, iar sistemul de valori prezintă o anumită evoluţie, este necesar ca şi ele să-şi modifice conţinutul în funcţie de dinamica sistemului axiologic. (Normele se reportează la valori, nu la persoane individuale, la comportamente şi atitudini şi abia prin acestea la persoane ce săvârşesc fapte).

Caracterul general al normei juridice mai presupune că:

- normele juridice se aplică, în principiu, în mod repetat, la un număr de cazuri de acelaşi gen; (ex: orice faptă ce întruneşte caracteristicile infracţiunii de furt, va fi incriminată de art. 208  C. pen., ca furt simplu : �luarea unui bun din posesia sau deţinerea altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept"; iar în alin. final al art. 208 C. pen., se precizează că tot în furtul simplu intră şi luarea, în condiţiile alin. 1 al textului, a unui vehicul, în scopul de a-l folosi pe nedrept" faptă ce se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 12 ani.

Prin urmare, norma respectivă se va extinde asupra subiecţilor care săvârşesc această faptă în condiţiile prevăzute de C. pen.
- conduita generală impusă de norme juridică urmează să fie realizată în condiţiile prescrise de norma respectivă;
- prevederile acelei norme se aplică atâta timp cât norma respectivă este în vigoare.
- norma juridică se aplică atâta timp cât norma respectivă este în vigoare;
- norma juridică se aplică ori de câte ori sunt întrunite condiţiile prevăzute în ipoteza ei (dacă aceste condiţii nu de obiectivează, norma nu se aplică). Caracterul impersonal al normei juridice, la rândul său, poate avea mai multe aspecte decurgând din gradul de generalitate al acestei norme. Astfel:

   1. Unele norme se adresează tuturor cetăţenilor de pe teritoriul statului, indiferent de funcţia acestora, domiciliu, starea civilă, prin expresii precum: "toţi", "acela care", "nimeni", "orice", "oricine" etc., sau, acest caracter rezultând din contextul formulării acelei norme. De exemplu, normele constituţionale privitoare la dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică , inviolabilitatea persoanei, a domiciliului etc. vizează toate fiinţele umane, având un caracter impersonal şi general de maximă cuprindere;
   2. Anumite norme juridice se adresează numai anumitor categorii de persoane (tineri, minorităţi naţionale, pensionari, studenţi, militari, funcţionari de stat, funcţionari publici, alegători etc.) gradul lor de generalitate fiind mai restrâns dar caracterul impersonal al lor rămânând aceleaşi: Ex: art. 3 (legea privind alegerile locale). Au dreptul de a alege cetăţenii români care au împlinit 18 ani, inclusiv cei care împlinesc această vârstă în ziua alegerilor; deci, gradul de generalitate este mai scăzut (orice cetăţean care are vârsta respectivă, are drept de vot; delimitări şi restricţionări: vârsta, inexistenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive cu privire la restricţionarea drepturilor electorale). Sau art. 39 (1) din legea 188/1999: Funcţionarii publici beneficiază în exercitarea atribuţiilor lor de protecţia legii;
   3. Anumite norme se referă numai la organele de stat (legile organice); ele îşi păstrează caracterul general şi impersonal deoarece nu nominalizează persoane sau indivizi ci structuri de organizare socială; ex: art. 21 (1) din legea 215/2001 - Legea administraţiei publice locale, stipulează: �Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe, sunt consiliile locale comunale şi orăşeneşti ca autorităţi deliberative, şi primarii ca autorităţi executive�";
   4. Există şi norme care se adresează chiar unor organe unipersonale (preşedinte republică, ministru, prim-ministru, procuror general, etc.). Aceste norme, deşi vizează organe sau funcţii ale unei singure persoane, nu-şi pierd totuşi caracterul general şi impersonal întrucât ele nu vizează persoana fizică concretă, determinată, ci funcţia, instituţia (independent de individul care o ocupă). Ex: art. 61 (2) din Legea administraţiei publice locale: primarul participă la şedinţele consiliului local�; sau, Constituţia prevede posibilitatea participării preşedintelui la şedinţele guvernului, situaţie în care el prezidează acea şedinţă;
   5. Normele juridice au un caracter volitiv, la originea elaborării lor fiind voinţa umană; caracterul lor volitiv nu semnifică faptul că ele ar exprima bunul plac al legiuitorului sau că ar fi un produs al abstractului; dimpotrivă, voinţa legiuitorului trebuie să se manifeste în corespondenţă cu investitura (deci cu voinţa celor ce-l aleg) şi cu sistemul de valori, dar şi prin luarea în considerare a legităţilor obiective (altfel, n-ar putea fi aplicate);
   6. Normele juridice nu se limitează în a reglemente doar raporturi sociale existente, ci, în anumite situaţii, ele pot determina apariţia unor raporturi sau relaţii sociale care nu ar apare altfel în sfera relaţiilor sociale (ex: raporturile obligaţionale ce apar în temeiul normelor de drept financiar sau administrativ: impozite, taxe, etc.);
   7. În anumite situaţii, normele juridice pot să prevadă şi să reglementeze apariţia, stingerea sau modificarea unor raporturi sau efecte juridice, care sunt consecinţa unor evenimente ce se produc independent sau relativ independent de voinţa oamenilor precum: decesul, naşterea, accidentul, calamităţile naturale, împlinirea unui termen etc. Fiind prevăzute în normele de drept, apariţia unor asemenea evenimente vor produce efectele juridice stabilite prin normele respective. Ex: Mandatul preşedintelui încetează înainte de termen (4 ani) şi când intervine decesul (la fel al primarului, consilierului); sau: moartea inculpatului stinge raportul de drept penal; sau : termenul introducerii plângerii prealabile pentru calomnie şi insultă este de 60 de zile de la data producerii faptei, etc.

   8. În viaţa practică normele juridice se pot realiza numai trecând prin conştiinţa oamenilor. Aceasta în sensul că norma juridică, deşi se adresează fiinţei umane în general, ea produce efecte directe şi depline numai faţă de persoanele ce au capacitate juridică. Aceasta presupune ca persoana vizată de norme juridică să aibă discernământ, adică să dispună de capacitate de conştientizare şi voinţă neafectate de cauze independente de aceste persoane. Conduita umană este subordonată voinţei, iar voinţa este un fapt de conştiinţă. Când voinţa unei persoane urmează să se concentreze într-o anumită  conduită, persoana respectivă trece prin filtrul propriei conştiinţe fapta şi trebuie să prevadă consecinţele săvârşirii acesteia. De aceea, răspunderea juridică pe care o prevede norme nu operează în raport cu persoanele lipsite de discernământ, fie din cauza vârstei (regula: minorii sub 14 ani) fie altor cauze care îi fac iresponsabili pentru încălcarea normelor juridice (boală mintală sau alte cauze de iresponsabilitate- ex: art. 48 şi 50 C. pen.);
   9. Normele juridice au un caracter obligatoriu, adică prevederile lor nu sunt facultative, ci trebuie respectate. Obligativitatea normelor juridice este dispusă între limitele imperativităţii (a dispoziţiilor onerative- care obligă- sau a celor prohibitive-care interzic) specifice dreptului penal, administrativ, financiar şi limita permisivului- specifice dreptului civil, dreptului familiei sau dreptului comercial, norme care deşi permit acele conduite, caracterul lor nu este facultativ, ci obligatoriu în sensul necesităţii respectării lor. Ex: art. 485 C. civ.: � succesiunea poate fi acceptată pur şi simplu, sau sub beneficiu de inventar";
  10. Obligativitatea normelor juridice nu se identifică cu exercitarea constrângerii statale care îi caracterizează în ultimă instanţă aplicabilitatea. Obligativitatea exprimă şi felul în care norma de drept are aplicabilitate imediată, directă, continuă şi necondiţionată atâta timp cât este în vigoare şi în toate cazurile când i se împlinesc condiţiile de aplicare.

c) Structura (elementele) normei juridice

Norma juridică, expresie sintetică a unei reglementări, are atât o alcătuire logico-internă, cât şi o formă exterioară prin care îşi obiectivează existenţa şi conţinutul pe care-l exprimă - le face verificabile. De aceea structura normei juridice poate fi identificată în două planuri de analiză: intern şi extern.

Structura internă (logico-juridică) prezintă trei elemente: ipoteza, dispoziţia, sancţiunea.

Structura externă (tehnico-juridică) exprimă modul, forma de elaborare a ei (se va studia în cursul Elaborarea normei juridice).

Ipoteza- formulează împrejurările sau condiţiile conduitei sau faptei suspuse normării;

Dispoziţia-formulează conduita propriu-zisă ce trebuie urmată (obligatorie, interzisă, permisă, alternativă etc.);

Sancţiunea- formulează consecinţa încălcării dispoziţiei, a conduitei prescrise de ipoteza dată. [21]        

Există situaţii când dispoziţia şi ipoteza unei norme juridice sunt cuprinse într-un articol, iar sancţiunea într-un alt articol.

Astfel, art. 4, 5, 6 din C. fam. prevăd conduite, condiţii şi împrejurări ce trebuie respectate la încheierea căsătoriei (vârstă legală, condiţia ca viitorii soţi să nu fie căsătoriţi, să nu fie rude în linie dreaptă sau colaterală până la gradul 4 inclusiv), iar sancţiunea să apară abia în articolul 19: �este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute în art. 4, 5, 6, �".

4.3. Elementele normei juridice - analiză şi caracteristici

a) Ipoteza

- elementul prin care se precizează condiţiile conduitei sau faptei prevăzute în norma; în unele situaţii se precizează categoria subiecţilor la care se referă norma.

In funcţie de gradul de precizie a formulării, de împrejurările în care intră în acţiune norma, ipoteza poate fi :
-determinată;
-subînţeleasă (relativ determinată).

1. Ipoteza determinată - stabileşte cu exactitate condiţiile în care se aplică dispoziţia şi apare în următoarele forme:
- ipoteza determinată simplă - când norma juridică are în vedere în reglementare o singură împrejurare în care se aplică dispoziţia. Ex: art. 1815 C. civ.: "Împrumutătorul nu poate, mai înainte de termen să ceară bunul împrumutat". În ce condiţii nu poate cere restituirea bunului? Ipoteza - nu (poate ) înainte de termen;

-ipoteza determinată complexă

Art. 69 Legea 188/1999- privind statutul funcţionarului public: "Încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală".

Ipoteza :
-condiţia - "funcţionar public"
-vinovăţia, coordonata a acţiunii

Sau, art. 212 C. pen., -Pirateria- �jefuirea prin acte de violenţă săvârşite în scopuri personale de echipajul sau pasagerii unei nave împotriva persoanelor sau bunurilor care se găsesc pe acea nava , ori împotriva altei nave dacă navele se afla în mare liberă sau într-un loc care nu este sub jurisdicţia nici unui stat �

Ipoteza :
- "navele se află în marea liberă sau într-un loc care nu este supus jurisdicţiei nici unui stat �
-  jefuirea de către echipaj sau pasageri, prin acte de violenţă săvârşite în scopuri personale

Este ipoteza  determinată complexă când sunt avute în vedere mai multe împrejurări dintre care toate sau fiecare în parte pot determina aplicarea dispoziţiei.

În situaţia în care o conduită (o dispoziţie) poate preconiza mai multe ipoteze (în funcţie de care se califică gravitatea faptei respective), acestea se constituie în circumstanţe agravante sau alternative. [24]

Ex: art. 189 C. pen. stabileşte mai multe forme agravante pentru infracţiunea lipsirii de libertate în mod ilegal în alin. 2, 3, 4 :

-săvârşirea faptei prin simularea de calităţi oficiale;
-săvârşirea faptei prin răpire;
-săvârşirea faptei de o persoană înarmată;
-săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane împreună;
-cererea unui profit material sau a oricărui avantaj în schimbul eliberării;
-săvârşirea faptei asupra unui minor;
-supunerea victimei unor suferinţe;
-cererea ca, în schimbul eliberării, statul, o persoană juridică, o organizaţie internaţională neguvernamentală sau un grup de persoane să îndeplinească sau să nu îndeplinească un anumit act;
-moartea sau sinuciderea victimei, ca urmare a faptei.

In ipoteză pot fi stabilite împrejurări sau condiţii:

- de loc şi timp (ex: omorul săvârşit pe timp de noapte, jigniri aduse în public, sau fapte care prin caracterul lor, provoacă scandal public- perversiunile sexuale);
-modalităţi de săvârşire a faptei: omorul prin cruzimi, expunerea victimei unui accident, părăsirea locului accidentului, premeditarea etc.
-ipoteza descrie calitatea celor cărora li se adresează norma juridică , uneori, calitatea este exprimată la modul general, prin termeni generici, precum "toţi", "nimeni", "acela care", alteori ea se referă la o anume calitate determinată a subiectului: cetăţean, funcţionar public, comerciant, soţ, mama, militar etc.

Ex:

- art. 198 C. pen. (raportul sexual cu un minor ) - infracţiunea este mai gravă, dacă victima este mai mică de 15 ani, se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza făptuitorului(dacă este părinte intră în concurs cu infracţiunea de incest);
-art. 332 C. pen. -Dezertarea- absenţa nejustificată de la unitate sau serviciu, care depăşeşte 3 zile, a oricărui militar se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 7 ani ;

2. Ipoteza subînţeleasă -relativ determinată - lipseşte din textul normativ, nefiind expres formulată; ea se deduce din contextul mai larg al acelei reglementări. Ex: art. 174 C. pen.- omorul - ipoteza este deductibilă din art. 175- 180 care explica toate condiţiile şi circumstanţele uciderii unei persoane (omor calificat, omor deosebit de grav, uciderea din culpă )

-art. 243 C. pen. "înlăturarea sau distrugerea unui sigiliu legal aplicat se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an" iar abia în alin. 2 prevede ca infracţiunea este mai gravă dacă fapta este săvârşită de către custode. [25]

b) Dispoziţia

Formulează conduita propriu- zisă care trebuie respectată în ipoteza; este cel mai important element al normei juridice.

"Dispoziţia alcătuieşte miezul normei juridice� Ea cuprinde imperativul, comandamentul normei sau elementul său raţional (reprezentarea conştientă a legiuitorului faţă de exigenţele vieţii în comun)". [26]

Dispoziţia:

-poate impune o anumită conduită;
-poate prevedea obligaţia de abţinere de la săvârşirea unei anumite fapte;
-poate formula anumite recomandări;
-poate să stimuleze anumite activităţi umane.

In funcţie de conduita prescrisă, dispoziţiile normelor juridice pot fi clasificate în :

1.    dispoziţii onerative;
2.    dispoziţii prohibitive;
3.    dispoziţii permisive;
4.    dispoziţii de recomandare;
5.    dispoziţii de stimulare;
6.    dispoziţii generale, speciale şi de excepţie.

1. Dispoziţiile onerative sunt acele dispoziţii care prevăd obligaţia de a săvârşi anumite acţiuni. Sunt formulate prin utilizarea unor termeni sau expresii de tipul: "trebuie", "este obligat", "este dator să...", "este necesar", "este ţinut să �"  etc .

Ex: pentru votul de învestitură a guvernului primul ministru este obligat să prezinte în faţa camerelor reunite ale parlamentului programul de guvernare; art. 102 (2) din Constituţie: " Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încreadere al Parlamentului asupra programului şi întregii liste".


2. Dispoziţii prohibitive sunt cele care interzic săvârşirea unei acţiuni.

Ex: art. 5 C. fam.: "este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită� sau: interdicţia locatarului din art. 1424 C. civ.; locatarul nu poate în cursul locaţiunii să schimbe forma lucrului închiriat sau arendat", sau art. 46 alin. 1 Legea 188 /1999 - " funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, în considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte avantaje"; sau art. 53 (3) din Constituţie, referitor la prestaţiile obligatorii ale cetăţenilor către stat (în afara taxelor şi impozitelor): "Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege".


3. Dispoziţii permisive

Sunt acele dispoziţii care se bazează pe voinţa subiecţilor de a alege conduita dorită : ele nici nu impun obligaţia de a executa, nici nu interzic savârşirea unei acţiuni.

Ex: art. 689  C. civ. "Acceptarea (succesiunii) poate fi expresă sau tacită �

- art. 27 alin. 2 C. fam.: "soţii pot să-şi păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite"

Pentru formularea acestei categorii de dispoziţii se folosesc termeni sau expresii precum: "pot să", "sunt liberi să", "au latitudinea să", "se pot învoi" etc.


4. Dispoziţiile de recomandare -prevăd de regulă, o anumită conduită pe care statul o recomandă persoanelor fizice sau juridice. Ele nu se impun ca obligatorii. Cele mai multe au fost de drept cooperatist, iar în prezent sunt de drept administrativ.

Ex: art. 13 alin. 1 Legea 215 /2001- legea administraţiei publice locale: "consiliile locale şi consiliile judeţene din unităţile administrativ - teritoriale limitrofe zonelor de frontieră pot încheia acorduri de cooperare transfrontalieră cu autorităţile similare din ţările vecine, în condiţiile legii".

5. Dispoziţii de stimulare

Sunt cele care prevăd  recompensarea unor activităţi sau conduite deosebite, fiind întâlnite mai frecvent în dreptul muncii, dreptul administrativ sau dreptul financiar, dreptul proprietăţii intelectuale, şi prevăd recompense băneşti, gratificaţii, gradaţii de salarizare cu reducerea vechimii prevăzute de lege , recompense materiale si morale.

6. Dispoziţii generale, speciale şi de excepţie

În această triplă categorie de dispoziţii se realizează gruparea în funcţie de criteriul gradului de generalitate şi al sferei lor de aplicare.

Dispoziţiile generale au specia cea mai larga de generalitate, reglementând o anumită ramură a dreptului. Ele sunt formulate, de regulă, în partea introductivă a unei legi sau altui act normativ mai amplu.


Dispoziţiile de excepţie :

Reprezintă o completare, fie a dispoziţiilor generale, fie a celor speciale.

Ex: art. 6 alin. 1 din Codul familiei prevede interdicţia căsătoriei "între rudele în linie dreaptă, precum şi cele în linie colaterală până la al patrulea grad de rudenie". Alineatul următor al articolului 6 introduce o dispoziţie de excepţie: "Pentru motive temeinice căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate fi încuviinţată de consiliul judeţean în care îşi are domiciliul cel care cere această încuviinţare". Sau Legea administraţiei publice locale 215/2001 stabileşte în art. 30 alin. 1 o serie de incompatibilităţi pentru consilierii locali, iar în art. 152, ca dispoziţie de excepţie se precizează: "până la organizarea viitoarelor alegeri locale consiliile locale si consiliile judeţene, respectiv Consiliul general al municipiului Bucureşti, vor funcţiona cu numărul de consilieri stabilit potrivit legii pentru alegerile locale din anul 2000 , iar consilierii în funcţie la data intrării în vigoare a prezentei legi îşi vor exercita mandatul până la următoarele alegeri locale�.

Dispoziţiile de excepţie mai sunt numite şi dispoziţii derogatorii întrucât prevăd o exceptare sau o derogare de la dispoziţiile generale sau speciale.

c) Sancţiunea

Ca element al normei juridice, prevede urmările nerespectării dispoziţiei. Ea este în mod curent, măsură luată împotriva voinţei celui ce încalcă dispoziţiile normei de drept şi este aplicată de un organ special abilitat în acest sens. Sancţiunea materializează răspunderea juridică a autorului încălcării normei de drept, aplicarea eficientă a dreptului şi actului de justiţie.

Aplicarea sancţiunii are ca scop:
ˇ        Repararea prejudiciului si restabilirea ordinii încălcate;
ˇ        Sacţionarea celui vinovat si reintegrarea lui în societate;
ˇ        Prevenirea săvârşirii de fapte antisociale pentru viitor.

Clasificarea sancţiunilor se realizează în funcţie de combinarea a două criterii: natura raporturilor sociale reglementate şi pericolul social al actelor de încălcare a dreptului.

Din aceste puncte de vedere se disting următoarele categorii de sancţiuni:

1.    Sancţiuni penale - aplicate pentru săvârşirea de fapte ce sunt incriminate ca infracţiuni

După gravitatea lor, sancţiunile penale se pot împărţi în diferite categorii, în conformitate cu art. 53 C. pen.:
-         principale- închisoare sau amendă penală;
-         complementare - interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani; degradarea militară, confiscarea parţială sau totală a averii (precizări şi în art. 64, 65, 66, 67, 71 C. pen.).
-         accesorii  - care constau în interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege din momentul în care hotărârea de condamnare (cu executarea pedepsei cu închisoarea) a rămas definitivă si până la terminarea executării pedepsei (ex: art. 64 C. pen. - interzicerea unor drepturi de natura electorală, de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura celei de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii, decăderea din drepturile părinteşti ş.a.).

2.    Sancţiunile civile - constau în dispoziţiile impuse celui care răspunde de producerea unui prejudiciu, în vederea repunerii celui păgubit în drepturile iniţiale. Aceste reparaţii pot fi executate în natura sau în echivalent; pot consta şi în anularea actului juridic.

3.    Sancţiuni administrative - se aplică pentru săvârşirea unor fapte cu pericol social mai redus decât infracţiunile; aceste fapte se numesc contravenţii şi cea mai frecventă sancţiune administrativă este amenda.

4.    Sancţiuni disciplinare - se aplică în cazul abaterilor de la disciplina muncii, stabilită prin Codul muncii, statute, regulamente de funcţionare a persoanelor juridice. Sunt diverse şi pot avea caracter patrimonial sau nepatrimonial.

În funcţie de gradul de determinare sancţiunile se clasifică în :
-         Sancţiuni absolut determinate - sunt cele precis formulate şi al căror cuantum nu poate fi micşorat sau mărit de organele împuternicite să le aplice. Ex: unele sancţiuni cu amenda în sumă fixă, prevederi referitoare la nulităţi etc.;
-         Sancţiuni relativ determinate - acelea ce sunt stabilite în limite minime şi maxime de pedeapsă, urmând ca organul de aplicare să stabilească cuantumul exact (prin individualizare). Aici intră majoritatea sancţiunilor penale, care prevăd pedeapsa între o limită minimă si maximă a ei. De exemplu: închisoare de la 6 luni la 3 ani, de la 10 la 20 de ani, etc. În acelaşi mod este stabilit si cuantumul amenzilor fie penale, fie contravenţionale;
-         Sancţiuni alternative - uneori, organul de aplicare a sancţiunii are posibilitatea să aleagă, de regulă între două tipuri de sancţiuni (închisoare sau amendă) Ex: art. 180 alin. 1 C. pen.: "rănirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice, se pedepseşte cu închisoare de la 1 lună la 3 luni sau cu amendă";
-         Sancţiuni cumulative - se constituie prin însumarea mai multor sancţiuni care se aplică în mod obligatoriu pentru aceeaşi faptă. Ex: sancţiunea cu închisoarea poate fi cumulată cu confiscarea totală sau parţială a averii şi cu interzicerea unor drepturi civile sau publice.

"Sancţiunea are rolul de a descuraja, în mod deliberat, comportarea particulară nelegală. Toate normele sociale sunt asigurate, într-un fel sau altul, printr-o sancţiune".