Normele de drept civil sunt reguli de conduită cu caracter general impersonal şi, de regulă, obligatoriu, care stabilesc modul de comportament al indivizilor în cadrul raportului juridic civil.
Clasificare:
I. În funcţie de caracterul conduitei prescrise:
a. norme imperative, care impun o anumită conduită părţilor raportului juridic civil, de la care ele nu se pot abate. Acestea se împart, la rândul lor, în:

- norme onerative, care ordonă săvârşirea unei anumite acţiuni (ex.


: art. 813 C. civ. prevede că toate donaţiile se fac prin act autentic);
- norme prohibitive, care interzic părţilor săvârşirea unei acţiuni (ex.: art. 5 C. fam. interzice bigamia - căsătoria cu două persoane în acelaşi timp).
b. norme dispozitive, care suplinesc sau interpretează voinţa subiectelor de drept civil, voinţă parţial sau deloc exprimată, făcând posibilă derogarea de la dispoziţiile lor. Acestea se împart, la rândul lor, în:
- norme permisive, care nu ordonă o anumită conduită, părţile putând dispune potrivit voinţei lor, alegând conduita pe care doresc să o urmeze din mai multe posibile indicate de lege (ex.: art. 27 alin. 2 C. fam. prevede că soţii îşi pot alege ca nume de familie numele unuia sau al altuia dintre ei, numele lor reunite sau îşi pot păstra numele avut înainte de încheierea căsătoriei);
- norme supletive, care suplinesc lipsa de manifestare a voinţei părţilor, dacă acestea nu şi-au ales singure conduita (ex.: art. 1319 C. civ. prevede că, în cadrul contractului de vânzare-cumpărare, predarea bunului trebuie să se facă la locul unde se afla bunul vândut în timpul vânzării, dacă părţile nu au convenit altfel).

II. În funcţie de întinderea câmpului de aplicare:
a. Norme generale, care se aplică în toate cazurile.
b. Norme speciale, care se aplică numai în cazurile expres prevăzute de lege.
Norma generală reprezintă regula, iar norma specială constituie excepţia. Norma specială derogă de la cea generală.
    

Elementele normei de drept civil:
1. ipoteza (condiţiile în care se aplică norma juridică);
2. dispoziţia (conduita părţilor, care trebuie respectată);
3. sancţiunea (consecinţele nerespectării dispoziţiei).
    

Exemplu: Art. 485 C. civ. prevede: „Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor (dispoziţia) decât când posedă cu bună-credinţă (ipoteza); la cazul contrar, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică (sancţiunea).”
    

Precizăm ca nu întotdeauna elementele normei de drept civil apar în textul de lege în ordinea mai sus prezentată şi că este posibil ca nu toate elementele ei să existe, unele lipsind (ex. sancţiunea), iar altele subînţelegându-se (ex.: dispoziţia).