Răspundere juridică reprezintă un complex de drepturi şi obligaţii conexe, prevăzute de normele juridice, drepturi si obligaţii ce iau naştere ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, adică de aplicare a sancţiunii.

Există drepturi ale părţii vatămate (sau societăţii lezate) de a-i fi reparate daunele, ori de a fi restabilit dreptul încălcat şi există obligaţii ale celui vinovat de a suporta sancţiunea prevăzută de normă juridică încălcată.

Răspunderea juridică este forma cea mai gravă a răspunderii sociale şi se caracterizează prin:
-         are, întotdeauna, ca temei încălcarea sau nerespectarea unei norme de drept;
-         este, întotdeauna, legată de activitatea exclusivă a unor organe de stat care au competenţa de a constata în mod oficial nerespectarea sau încălcarea normei de drept, de a aprecia gradul de vinovăţie şi de a stabili şi aplica sancţiunea prevăzută de norma juridică;
-         este o răspundere general-obligatorie, izvorând din imperativitatea dreptului şi capacitatea coercitivă a aparatului de stat de a interveni şi aplica, la nevoie, constrângerea juridică;
-         consecinţele răspunderii juridice sunt deosebit de grave, putând antrena chiar sancţiuni privative de libertate sau (în unele state) pedeapsa capitală;
-         stabilirea concretă a răspunderii juridice nu este un act sau demers strict juridic, ci cu valoare multiplă (în actul de tragere la răspundere juridică se concentrează evaluări nu doar de ordin strict juridic, ci şi de ordin moral, social, economic, etc.


)

Principiile răspunderii juridice

In literatura juridică sunt delimitate mai multe principii, dar sunt consacrate patru:

1.    Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie - în baza sa, oricărui subiect de drept i se poate aplica o sancţiune numai atunci când este vinovat de nerespectarea unei norme şi numai în limitele vinovăţiei sale. Vinovăţia constă în nerespectarea de către subiect a prescripţiilor normei, încălcând, prin conduita sa, interesele ocrotite de către aceasta (ştiind sau neştiind că prin comportamentul său contravine acestor interese);

2.    Principiul răspunderii personale- răspunderea juridică acţionează în mod direct  numai faţă de persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite, iar întinderea răspunderii juridice este stabilită în funcţie de circumstanţele personale ale autorului faptei. În virtutea acestui principiu funcţionează regula conform căreia numai cel care a comis o încălcare a legii este pasibil de răspundere, iar penrtu o singură faptă ilicită se poate aplica o singură pedeapsă şi o singură dată (�non bis in idem�). De la acest principiu - excepţii: răspunderea în mod solidar cu altul; răspunderea pentru fapta altuia (răspunderea indirectă, reglementată de art. 1000 C. civ. pentru prejudiciile produse de copiii minori - răspunderea părinţilor; răspunderea pentru prejudiciul pricinuit de bunuri -răspunderea proprietarului; răspunderea comitentilor pentru faptele prepuşilor lor, răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciile pricinuite de elevii pe care-i au sub supraveghere)

3.    Principiul justeţei sancţiunii - presupune o corectă corelare a gravităţii faptei cu sancţiunea aplicată, astfel încât sancţiunea aplicată să fie proporţională cu fapta; de aici necesitatea alegerii corecte a normei ce se aplică şi necesitatea individualizării corecte a faptei şi sancţiunilor;

4.    Principiul celerităţii tragerii la răspundere - în virtutea acestuia, persoanelor ce se fac vinovate de săvârşirea unor fapte ilicite trebuie să li se aplice sancţiunile cât mai rapid posibil după săvârşirea faptelor, pentru ca sancţiunile să-şi atingă scopul urmărit, atât faţă de făptuitor, cât si scopul reparatoriu educativ şi preventiv (faţă de societate). Trecerea unui timp mai lung poate duce la neîncredere în aplicarea legii, recidivă, prescripţia faptelor.

1. Elementele şi condiţiile răspunderii juridice

Pentru existenţa răspunderii juridice este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor elemente:
- existenţa subiectului răspunderii juridice;
- existenţa unei conduite ilicite a subiectului;
- existenţa vinovăţiei;
- existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul dăunător.

1. Subiectele răspunderii juridice - pot fi persoane fizice şi persoane juridice. Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al răspunderii juridice, trebuie să fie îndeplinite două condiţii: să aibă capacitatea de a răspunde şi să acţioneze în mod liber. Capacitatea de a răspunde implică în primul rând discernământul, respectiv, capacitatea persoanei de a înţelege, şi de a voi, respectiv complexul de atribute normale cu care este înzestrat individul sănătos mental şi maturitatea sa. Capacitatea de a răspunde presupune şi un complex de atribute juridice, adică existenţa unor drepturi şi obligaţii stabilite prin normele de drept, pentru a fi dobândite sau impuse celor ce încalcă normele de drept.

Capacitatea de a răspunde este o forma a capacităţii juridice, alături de capacitatea de folosinţă, de exerciţiu, de a moşteni, electorală, etc.

Capacitatea juridică se defineşte ca aptitudinea generală şi abstractă, stabilită de lege în funcţie de vârstă şi discernământul persoanei de a dobândi sau exercita drepturi şi obligaţii într-un raport juridic , adică de a fi titulare de drepturi si obligaţii.

Libertatea de a acţiona - ca o condiţie a răspunderii juridice, înseamnă a acţiona în cunoştinţă de cauză, de a acţiona pe baza unei decizii neviciate si neconstrâns de altcineva sau altceva, asupra alegerii căii de urmat sau a modului de acţiune în direcţia scopului ilicit propus, urmărit şi acceptat.

Subiectele colective (instituţii, organizaţii, organe de stat, autorităţi publice, fundaţii, societăţi comerciale, regii autonome) pot deveni persoane juridice în baza unor proceduri legale. Acestea pot răspunde numai civil şi administrativ, (nu pot răspunde penal sau disciplinar). Răspund, în schimb, sub toate formele, persoanele fizice cuprinse în persoanele juridice.

Prin conduita omului se înţelege un ansamblu de fapte ale individului aflate sub controlul voinţei şi raţiunii sale.

Conduita umană poate fi licită sau ilicită prin raportare la prevederile normei de drept.

Conduita ilicită poate să constea într-o acţiune sau inacţiune contrară prevederilor normelor juridice; acestea aparţin unei persoane care are capacitatea de a răspunde de faptele sale.

Acţiunea constă într-un număr de acte materiale contrare normelor; ea este o voinţă direcţionată, exteriorizată a subiectului.

Prin normele prohibitive se stabileşte ceea ce este interzis, în timp ce prin normele onerative se indică conduita obligatorie, înţelegându-se că prin orice acţiune contrara acesteia sunt încălcate dispoziţiile normelor în vigoare. Prin normele permisive se acceptă o anumită conduită, în limitele permise de lege.

Inacţiunea constă dintr-o abţinere a persoanei de a face ceva, reţinerea de la o acţiune la care ar fi fost obligată, o neîndeplinire a unor fapte stabilite de lege. Omisiunea este în acest caz, un act conştient şi voluntar de a nu face ceea ce trebuie sa facă, în virtutea cerinţelor stabilite în norma juridică.

Vinovăţia este starea subiectiva ce caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării normelor de drept; ea constă în atitudinea psihică şi de conştiinţă negative faţa de interesele si valorile sociale protejate de normele de drept.

Formele în care apare vinovăţia sunt intenţia şi culpa (definite şi de art. 19 C. pen.).

Intenţia- forma vinovăţiei, prin care acţiunea ilicită este orientată în mod voit, deliberat, spre a produce efectul dorit. Ea presupune:
- cunoaşterea caracterului antisocial al faptei;
- acceptarea urmărilor ei negative;
- dorinţa subiectului de a obţine realizarea scopului ilicit.

Condiţia pentru răspundere- exteriorizarea intenţiei.

Culpa -forma uşoară a vinovăţiei în care autorul faptei ilicite nu prevede consecinţa faptelor sale, deşi trebuia să le prevadă sau, prevăzându-le, spera în mod superficial că acestea nu se vor produce. Deci, culpa nu conţine dorinţa realizării scopului nemijlocit ilicit ci acceptarea posibilităţii sau riscului producerii lui. Pentru faptele săvârşite din culpă, răspunderea juridică este mai uşoară.

Apare ca raport cauzal între cauză si efect; cauza, fiind fenomenul care generează, produce efectul. Se distinge de condiţie - complex de împrejurări care favorizează sau  frânează evoluţia cauzei spre efect.

Formele  răspunderii juridice pot fi clasificate în funcţie de :
- valorile sociale apărate;
- gradul de pericol social al faptei ilicite;
- vinovăţia făptuitorului;
- tipul normei a cărei dispoziţie a fost încălcată;
- ramura de drept cărei îi aparţine norma.