Pentru spaÅ£iul românesc, dreptul comercial nu are o evoluÅ£ie istorică care să se întindă pe o perioadă considerabilă de ani, deoarece, făcând abstracÅ£ie de perioada anterioară celui de-al doilea război mondial, legislaÅ£ia specifică afacerilor a luat amploare abia după 1989.
În aceste condiÅ£ii, este necesară o prezentare succintă a evoluÅ£ie istorice a dreptului comercial pentru a înÅ£elege care au fost raÅ£iunile apariÅ£iei dreptului comercial.
O privire asupra genezei ÅŸi evoluÅ£iei comerÅ£ului ÅŸi dreptului comercial de-a lungul istoriei va permite punerea în lumină a trăsăturilor sale, până în zilele noastre.



Istoria dreptului comercial este strâns legată de istoria comerÅ£ului ÅŸi, implicit, a dezvoltării  societăţii umane.

Primele manifestări ale „schimbului" au apărut odată cu aplicarea ideii de proprietate, într-o formă primitivă , respectiv pe bază de obiceiuri .
Pentru satisfacerea trebuinÅ£elor existenÅ£ei lor, oamenii au început să schimbe între ei produsele făurite prin munca lor ori agonisite din mediul înconjurător.

 

Forma primitivă a schimbului a fost trocul. Dar, creÅŸterea nevoilor oamenilor ÅŸi amplificarea relaÅ£iilor dintre ei au evidenÅ£iat necesitatea adoptării unor forme de organizare (fireÅŸte, primitive la început) prin care se asigurau condiÅ£ii pentru ca oamenii să se poată întâlni într-un număr mai mare, la anumite perioade ÅŸi în locuri determinate. AÅŸa au apărut „târgurile" care au jucat un rol determinant în naÅŸterea ÅŸi înflorirea comerÅ£ului.

 

Istoricii atestă faptul că egiptenii au avut prima legislaÅ£ie comercială, Codul lui Hammurabi, primul cod săpat în piatră în urmă cu 2000 de ani Î.Ch. ÅŸi care cuprindea dispoziÅ£ii comerciale referitoare la vânzare, depozit, împrumut, societate etc.  Ulterior,  fenicienii au preluat ÅŸi dezvoltat o serie de instituÅ£ii comerciale ,cum ar fi mandatul de plată, garanÅ£ia, obligaÅ£ia abstractă, depozitul ÅŸ.a.. Grecii s-au ocupat intens cu comerÅ£ul de-a lungul coastelor Mării Mediterane ÅŸi au fost cei dintâi care au insti¬tuit  anumite reguli pentru activitatea comercianÅ£ilor, denumite legile lui Solon din Atena(594 Î.Ch.) care reglementau moneda, măsurile, greutăţile ÅŸi dobânda.

 

La romani comerÅ£ul nu a prezentat o importanţă prea mare, deoarece ei ago¬niseau bogăţia nu prin comerÅ£, ci prin agricultură ÅŸi mai ales prin război ÅŸi anexiune. De aceea, pentru comerÅ£ erau considerate ca fiind suficiente regulile dreptului civil.Mai târziu, în epoca de înflorire a Romei apar unele instituÅ£ii juridice ale căror urme le regăsim în anumite instituÅ£ii ale dreptului comercial.

 

Astfel, unele acÅ£iuni instituite de pretor (actio institutoria ÅŸi actio exercitoria) constituie bazele exercitării comerÅ£ului prin reprezentanÅ£i. Apoi, în cadrul legilor civile erau cuprinse ÅŸi reguli speciale pentru comercianÅ£i, îndeosebi în materie maritimă (avarii, răspunderea ar¬matorului, împrumut etc.). În sfârÅŸit, prin unele instituÅ£ii se recunoaÅŸte din punct de vedere juridic uzanÅ£a comercială, precum ÅŸi executarea forÅ£ată, în¬temeiată pe unele principii care, mai târziu, au fost incluse în instituÅ£ia falimentului.

 

PrăbuÅŸirea imperiului roman a dus la fărâmiÅ£area puterii politice, a determinat o restrângere a activităţii comerciale fără a însemna dispariÅ£ia comerÅ£ului. Dezvoltarea comerÅ£ului în bazinul mediteranian a determinat  forma¬rea statelor-cetăţi italiene (VeneÅ£ia, Genova, FlorenÅ£a, Pisa, Milano etc.). Drept consecinţă, în locul dreptului uniform, statele cetăţi adoptă ÅŸi reguli de drept proprii.

 

ComercianÅ£ii, pentru a-ÅŸi apăra drepturile, s-au organizat în corporaÅ£ii care, cu timpul, vor dobândi autonomie administrativă, judecătorească ÅŸi chiar legislativă.
CorporaÅ£ia cuprindea pe comercianÅ£ii ÅŸi meseriaÅŸii din aceeaÅŸi ramură ÅŸi era condusă de un consul, ales din rândurile lor.

 

Urmând exemplul autorităţilor civile, consulul emitea anumite norme interne bazate pe obiceiuri care serveau la rezolvarea litigiilor ivite între membrii corporaÅ£iei. Aceste norme au fost adunate în culegeri denumite statute. Sunt, astfel, cunoscute statutele din Pisa (1305), Roma (1317), Verona (1318), Bologna (1509) etc.

 

În formarea unor reguli proprii activităţii comerciale, un rol important   au avut târgurile medievale italiene, franceze, germane, spaniole ÅŸi altele. Apare, astfel, un drept al târgurilor care cuprinde reguli aplicabile tuturor comercianÅ£ilor participanÅ£i, indiferent de originea lor. De asemenea, apare ÅŸi o procedură specială, respectiv justiÅ£ia consulară care se limita la comercianÅ£ii înscriÅŸi în corporaÅ£ii ÅŸi la litigiile cu caracter comercial care erau ,, causa et ocasione mercatura”.

 

Dezvoltarea comerÅ£ului a impus înlocuirea dreptului statutar (cel realizat prin statute) ÅŸi consuetudinar (cel realizat prin normele interne emise de consuli) cu un drept scris (cel anterior fiind un drept cutumiar, bazat pe obiceiuri).

 

Prima Å£ară care a trecut de la dreptul cutumiar la legi scrise, aplicabile pe întreg teritoriul, a fost FranÅ£a. Un prim act, care anunÅ£a marile monumente legislative franceze, îl constituie edictele lui Carol al IX-lea din 1536 prin care au fost create (în FranÅ£a) jurisdicÅ£iile consulare, aplicabile numai comercianÅ£ilor. Au urmat două ordo¬nanÅ£e emise de Ludovic al XlV-lea: OrdonanÅ£a asupra comerÅ£ului terestru din 1673 (prin care erau consacrate anumite reguli aplicabile tuturor celor care fac comerÅ£, indiferent de calitatea lor) ÅŸi OrdonanÅ£a privind comerÅ£ul pe mare din 1681 (care cuprinde reguli specifice acestui gen de comerÅ£).

 

Un moment crucial în formarea dreptului comercial îl constituie adoptarea, în 1807, a Codului comercial francez. Prin această reglementare anumite acte ÅŸi opera¬Å£iuni au fost scoase din dreptul civil, dându-li-se o reglementare nouă, corespunză¬toare cerinÅ£elor schimbului ÅŸi circulaÅ£iei mărfurilor.
InfluenÅ£a ideologiei revoluÅ£iei franceze, ca ÅŸi cuceririle napoleoniene, au faci¬litat preluarea Codului comercial francez de diferite ţări (Italia, Belgia, Olanda, Spania, Brazilia, Egipt, Turcia etc.), care, cu adaptările de rigoare, le-au transformat în legi comerciale proprii.

 

In Italia, Codul comercial francez a fost adopatat în 1808. Dar, după realizarea unităţii politice, în această Å£ară au existat preocupări pentru elaborarea unui Cod comercial propriu. Astfel, prin valorificarea a tot ceea ce era nou în doctrina franceză, belgiană ÅŸi germană, în 1882 a fost adoptat Codul comercial italian care a fost folosit ca model ÅŸi pentru Codul nostru comercial din 1887.
În Germania, Codul civil ÅŸi Codul comercial au fost adoptate în 1897 ÅŸi au intrat în vigoare la 1900 (consacrându-se sistemul subiectiv, adică reglementarea codului fiind aplicabilă numai persoanelor care au calitatea de comerciant, nu tutu¬ror celor care săvârÅŸesc acte de comerÅ£).
În Anglia ÅŸi Statele Unite ale Americii, dreptul ÅŸi-a păstrat caracterul cutumiar (common law), regulile sale aplicându-se deopotrivă comercianÅ£ilor ÅŸi necomercianÅ£ilor. Există însă legi speciale privind societăţile comerciale, falimentul.