Pentru spaţiul românesc, dreptul comercial nu are o evoluţie istorică care să se întindă pe o perioadă considerabilă de ani, deoarece, făcând abstracţie de perioada anterioară celui de-al doilea război mondial, legislaţia specifică afacerilor a luat amploare abia după 1989.
În aceste condiţii, este necesară o prezentare succintă a evoluţie istorice a dreptului comercial pentru a înţelege care au fost raţiunile apariţiei dreptului comercial.
O privire asupra genezei şi evoluţiei comerţului şi dreptului comercial de-a lungul istoriei va permite punerea în lumină a trăsăturilor sale, până în zilele noastre.



Istoria dreptului comercial este strâns legată de istoria comerţului şi, implicit, a dezvoltării  societăţii umane.

Primele manifestări ale „schimbului" au apărut odată cu aplicarea ideii de proprietate, într-o formă primitivă , respectiv pe bază de obiceiuri .
Pentru satisfacerea trebuinţelor existenţei lor, oamenii au început să schimbe între ei produsele făurite prin munca lor ori agonisite din mediul înconjurător.

 

Forma primitivă a schimbului a fost trocul. Dar, creşterea nevoilor oamenilor şi amplificarea relaţiilor dintre ei au evidenţiat necesitatea adoptării unor forme de organizare (fireşte, primitive la început) prin care se asigurau condiţii pentru ca oamenii să se poată întâlni într-un număr mai mare, la anumite perioade şi în locuri determinate. Aşa au apărut „târgurile" care au jucat un rol determinant în naşterea şi înflorirea comerţului.

 

Istoricii atestă faptul că egiptenii au avut prima legislaţie comercială, Codul lui Hammurabi, primul cod săpat în piatră în urmă cu 2000 de ani Î.Ch. şi care cuprindea dispoziţii comerciale referitoare la vânzare, depozit, împrumut, societate etc.  Ulterior,  fenicienii au preluat şi dezvoltat o serie de instituţii comerciale ,cum ar fi mandatul de plată, garanţia, obligaţia abstractă, depozitul ş.a.. Grecii s-au ocupat intens cu comerţul de-a lungul coastelor Mării Mediterane şi au fost cei dintâi care au insti¬tuit  anumite reguli pentru activitatea comercianţilor, denumite legile lui Solon din Atena(594 Î.Ch.) care reglementau moneda, măsurile, greutăţile şi dobânda.

 

La romani comerţul nu a prezentat o importanţă prea mare, deoarece ei ago¬niseau bogăţia nu prin comerţ, ci prin agricultură şi mai ales prin război şi anexiune. De aceea, pentru comerţ erau considerate ca fiind suficiente regulile dreptului civil.Mai târziu, în epoca de înflorire a Romei apar unele instituţii juridice ale căror urme le regăsim în anumite instituţii ale dreptului comercial.

 

Astfel, unele acţiuni instituite de pretor (actio institutoria şi actio exercitoria) constituie bazele exercitării comerţului prin reprezentanţi. Apoi, în cadrul legilor civile erau cuprinse şi reguli speciale pentru comercianţi, îndeosebi în materie maritimă (avarii, răspunderea ar¬matorului, împrumut etc.). În sfârşit, prin unele instituţii se recunoaşte din punct de vedere juridic uzanţa comercială, precum şi executarea forţată, în¬temeiată pe unele principii care, mai târziu, au fost incluse în instituţia falimentului.

 

Prăbuşirea imperiului roman a dus la fărâmiţarea puterii politice, a determinat o restrângere a activităţii comerciale fără a însemna dispariţia comerţului. Dezvoltarea comerţului în bazinul mediteranian a determinat  forma¬rea statelor-cetăţi italiene (Veneţia, Genova, Florenţa, Pisa, Milano etc.). Drept consecinţă, în locul dreptului uniform, statele cetăţi adoptă şi reguli de drept proprii.

 

Comercianţii, pentru a-şi apăra drepturile, s-au organizat în corporaţii care, cu timpul, vor dobândi autonomie administrativă, judecătorească şi chiar legislativă.
Corporaţia cuprindea pe comercianţii şi meseriaşii din aceeaşi ramură şi era condusă de un consul, ales din rândurile lor.

 

Urmând exemplul autorităţilor civile, consulul emitea anumite norme interne bazate pe obiceiuri care serveau la rezolvarea litigiilor ivite între membrii corporaţiei. Aceste norme au fost adunate în culegeri denumite statute. Sunt, astfel, cunoscute statutele din Pisa (1305), Roma (1317), Verona (1318), Bologna (1509) etc.

 

În formarea unor reguli proprii activităţii comerciale, un rol important   au avut târgurile medievale italiene, franceze, germane, spaniole şi altele. Apare, astfel, un drept al târgurilor care cuprinde reguli aplicabile tuturor comercianţilor participanţi, indiferent de originea lor. De asemenea, apare şi o procedură specială, respectiv justiţia consulară care se limita la comercianţii înscrişi în corporaţii şi la litigiile cu caracter comercial care erau ,, causa et ocasione mercatura”.

 

Dezvoltarea comerţului a impus înlocuirea dreptului statutar (cel realizat prin statute) şi consuetudinar (cel realizat prin normele interne emise de consuli) cu un drept scris (cel anterior fiind un drept cutumiar, bazat pe obiceiuri).

 

Prima ţară care a trecut de la dreptul cutumiar la legi scrise, aplicabile pe întreg teritoriul, a fost Franţa. Un prim act, care anunţa marile monumente legislative franceze, îl constituie edictele lui Carol al IX-lea din 1536 prin care au fost create (în Franţa) jurisdicţiile consulare, aplicabile numai comercianţilor. Au urmat două ordo¬nanţe emise de Ludovic al XlV-lea: Ordonanţa asupra comerţului terestru din 1673 (prin care erau consacrate anumite reguli aplicabile tuturor celor care fac comerţ, indiferent de calitatea lor) şi Ordonanţa privind comerţul pe mare din 1681 (care cuprinde reguli specifice acestui gen de comerţ).

 

Un moment crucial în formarea dreptului comercial îl constituie adoptarea, în 1807, a Codului comercial francez. Prin această reglementare anumite acte şi opera¬ţiuni au fost scoase din dreptul civil, dându-li-se o reglementare nouă, corespunză¬toare cerinţelor schimbului şi circulaţiei mărfurilor.
Influenţa ideologiei revoluţiei franceze, ca şi cuceririle napoleoniene, au faci¬litat preluarea Codului comercial francez de diferite ţări (Italia, Belgia, Olanda, Spania, Brazilia, Egipt, Turcia etc.), care, cu adaptările de rigoare, le-au transformat în legi comerciale proprii.

 

In Italia, Codul comercial francez a fost adopatat în 1808. Dar, după realizarea unităţii politice, în această ţară au existat preocupări pentru elaborarea unui Cod comercial propriu. Astfel, prin valorificarea a tot ceea ce era nou în doctrina franceză, belgiană şi germană, în 1882 a fost adoptat Codul comercial italian care a fost folosit ca model şi pentru Codul nostru comercial din 1887.
În Germania, Codul civil şi Codul comercial au fost adoptate în 1897 şi au intrat în vigoare la 1900 (consacrându-se sistemul subiectiv, adică reglementarea codului fiind aplicabilă numai persoanelor care au calitatea de comerciant, nu tutu¬ror celor care săvârşesc acte de comerţ).
În Anglia şi Statele Unite ale Americii, dreptul şi-a păstrat caracterul cutumiar (common law), regulile sale aplicându-se deopotrivă comercianţilor şi necomercianţilor. Există însă legi speciale privind societăţile comerciale, falimentul.