Drept

Din prevederile legale (art. 57 – 59 Codul de procedură civilă) ce consacră această instituţie rezultă că finalitatea sa constă în posibilitatea oricăreia dintre părţi de a extinde cadrul procesual la o terţă persoană dar numai dacă aceasta „ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul”.
Din prevederile art. 59 alin. (2) – (4) Codul de procedură civilă rezultă condiţiile pe care trebuie să le întrunească cererea de chemare în judecată a altor persoane. Din punct de vedere formal cererea trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de art. 112 Codul de procedură civilă pentru cererea de chemare în judecată iar din punct de vedere procedural legea distinge între cererea făcută de reclamant şi cea făcută de pârât.

În cazul în care este făcută de reclamant, condiţiile sunt asemănătoare celor prevăzute pentru cererea de intervenţie în interes propriu, şi anume: momentul procesual până la care se poate înainta este dat la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe (art. 57 alin. (3) Codul de procedură civilă).

Când cererea este făcută de pârât, se depune odată cu întâmpinarea iar când există dispoziţie expresă că nu este obligatorie depunerea întâmpinării, cererea de chemare în judecată a altor persoane se poate depune cel târziu la prima zi de înfăţişare. Sancţiunea nerespectării acestor termene este aceeaşi ca şi în cazul cererii reconvenţionale, şi anume judecarea separată.

Prevederile alin. (4) ale art. 57 Codul de procedură civilă vizează ambele situaţii (cerere depusă de reclamant sau pârât) şi instituie obligativitatea de motivare şi comunicare.

Prevederile art. 58 Codul de procedură civilă au dat naştere unor controverse în doctrină cu privire la poziţia procesuală pe care o dobândeşte cel chemat în judecată pe această cale. Dacă din prevederile art. 57 alin. (1) Codul de procedură civilă rezultă că introducerea terţului în litigiu se poate face în calitate de pârât; din prevederile art. 58 Codul de procedură civilă rezultă că poziţia procesuală ce o va ocupa respectivul terţ în raportul juridic de drept procesual este cea de „intervenient în interes propriu”, calitate ce reprezintă tocmai o varietate a calităţii de reclamant.

 Cum persoana chemată în judecată „ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul” (art. 57 alin. (1) Codul de procedură civilă), şi cum odată chemat în judecată devine intervenient în interes propriu (art. 58 Codul de procedură civilă), rezultă că poziţia sa procesuală este cea de reclamant şi nu de pârât, indiferent de faptul că interesul de a face hotărârea ce se va pronunţa opozabilă faţă de acest terţ, aparţine reclamantului sau pârâtului.

Prevederile art. 59 Codul de procedură civilă se referă la situaţia în care pârâtul, debitor de bună-credinţă, recunoaşte datoria şi vrea să o şi execute faţă de acel creditor pe care îl va indica instanţa prin hotărârea ce o va pronunţa; astfel pârâtul va depune suma ce o datora şi va ieşi din litigiu, urmând ca acesta să decurgă între reclamantul iniţial şi terţul intervenient, introdus ulterior.