Orice termen procedural are un punct de plecare şi un punct de împlinire, iar între acestea se interpune un interval de timp ce reprezintă durata termenului, adică însăşi substanţa sa.
Art. 102 alin. (1) Codul de procedură civilă stabileşte punctul de plecare ca fiind marcat de data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel.

De la regula că punctul de plecare îl reprezintă data comunicării există şi excepţii care presupun aplicarea principiului echipolenţei sau echivalenţei actelor de procedură şi care sunt cuprinse în dispoziţiile art.


102 alin. (2) Codul de procedură civilă, art. 284 alin. (2) şi (3) Codul de procedură civilă. Cazurile de echipolenţă sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie.
Situaţii în care legea dispune altfel şi prin urmare termenul curge de la un alt moment decât cel al comunicării întâlnim când punctul de plecare este pronunţarea hotărârii (art. 158 alin. (3) Codul de procedură
civilă) ori ziua când s-au descoperit înscrisurile invocate, ori, după caz, ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea desfiinţată sau modificată, în cazul revizuirii (art. 324 pct. 4 Codul de procedură civilă).
Punctul de împlinire este acela în care efectul termenului se realizează, ceea ce presupune că actul nu mai poate fi efectuat – în cazul termenului imperativ, sau din contră, se naşte dreptul de a efectua actul – în cazul termenului prohibitiv.
Pe parcursul duratei, deci între punctul de plecare şi punctul de împlinire, termenul procedural curge continuu, fără a fi întrerupt sau suspendat.
Constituie excepţie de la această regulă, cazuri precum:
– situaţia în care partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei (art. 103 alin. (1) Codul de procedură civilă);
– cazuri de întrerupere a termenului de apel sau de recurs pentru moartea părţii interesate să declare apel, respectiv recurs (art. 285 alin. (1) şi art. 316 Codul de procedură civilă), şi pentru moartea mandatarului căruia i se făcuse comunicarea (art. 286 şi art. 316 Codul de procedură civilă);
– situaţia prevăzută de art. 249 Codul de procedură civilă, care dispune că termenul de perimare se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului, de către partea care justifică un interes.
Art. 250 Codul de procedură civilă prevede cazurile în care termenul de perimare se suspendă, cât şi limitele între care, ori până la care termenul de perimare se consideră suspendat.
Distincţia între instituţia întreruperii şi cea a suspendării termenului este următoarea: ca efect al întreruperii va începe să curgă un nou termen, integral, fără a mai intra în calcul termenul scurs înainte, pe când, efectul suspendării este acela că termenul se reia din punctul unde se oprise, adică se ia în calcul timpul scurs înainte de suspendare şi apoi timpul scurs ulterior.