Excepţia de necompetenţă este mijlocul procesual prin care se invocă necompetenţa instanţei sesizate, în cursul judecăţii în fond ori într-o cale de atac.
Dacă necompetenţa se invocă după ce s-a pronunţat o hotărâre, mijlocul procesual prin care se invocă necompetenţa nu mai poate fi excepţia de necompetenţă, ci, după caz, apelul sau recursul.
Potrivit art. 158 alin. (1) Codul de procedură civilă, instanţa în faţa căreia se ridică excepţia de necompetenţă, este obligată să stabilească instanţa competentă.

Trebuie să distingem după cum a fost încălcată o normă de competenţă absolută, respectiv relativă.



Astfel, excepţia de necompetenţă absolută (pentru competenţa generală, materială sau teritorială exclusivă) poate fi invocată de oricare dintre părţi şi de procuror sau instanţă din oficiu, în orice stare a pricinii.
Excepţia de necompetenţă relativă (pentru competenţa teritorială de drept comun şi alternativă) poate fi ridicată numai de către pârât şi numai prin întâmpinare şi cel mai târziu la prima zi de înfăţişare; mai mult această excepţie trebuie invocată înaintea altor excepţii.
Excepţia de necompetenţă este o excepţie de procedură, absolută ori relativă, după caz, dilatorie căci tinde la amânarea soluţionării fondului dreptului dedus judecăţii. Când competenţa generală nu aparţine instanţelor de judecată, ci unui organ jurisdicţional, excepţia de necompetenţă este dirimantă (peremtorie), căci ceea ce se urmăreşte prin invocarea excepţiei este chiar respingerea cererii.
Procedura de soluţionare a excepţiei este aceeaşi indiferent de felul necompetenţei şi presupune în mod obligatoriu respectarea principiului contradictorialităţii.
Dacă excepţia este respinsă, instanţa se pronunţă prin încheiere interlocutorie, care poate fi atacată numai odată cu fondul, conform art. 158 alin. (2) Codul de procedură civilă.
Dacă excepţia este admisă, instanţa se declară necompetentă şi stabileşte cui revine competenţa de soluţionare a cauzei, pronunţându-se prin hotărâre.
Dacă instanţa constată că litigiul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, ci de competenţa unui organ al statului fără activitate jurisdicţională, ori de competenţa unui organ de jurisdicţie din alt stat, (când există un element de extraneitate), cererea va fi respinsă ca inadmisibilă, respectiv ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Hotărârea de declinare a competenţei nu are doar efectul de a dezinvesti instanţa care a pronunţat-o, dar şi investeşte instanţa ori organul jurisdicţional, stabileşte competenţe, efecte care se produc la momentul în care rămâne irevocabilă.
Are putere de lucru judecat numai în ce priveşte instanţa care se dezinvesteşte. Poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, după cum dispune art. 158 alin. (3) Codul de procedură civilă.
În conformitate cu art. 105 alin. (1) Codul de procedură civilă, actele îndeplinite de instanţe necompetente sunt lovite de nulitate, urmând a fi refăcute, cu excepţia probelor care, de principiu, rămân câştigate judecăţii.