Instanta

Incidentele procedurale vizează situaţii în care, deşi instanţa sesizată este competentă, ea nu poate judeca respectivul litigiu, fie pentru că nu sunt întrunite cerinţele necesare pentru judecată, fie pentru că pronunţarea hotărârii riscă să nu se îndeplinească condiţiile unei depline obiectivităţi. Astfel de situaţii se subscriu instituţiilor: delegarea instanţelor şi strămutarea pricinilor.
1. Delegarea instanţei
Această instituţie se referă la incidentul prevăzut în art. 23 Codul de procedură civilă, care creează situaţia-premisă cauzată de împrejurări excepţionale datorită cărora instanţa competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze.


În acest caz, legea instituie posibilitatea părţii de a cere instanţei supreme să desemneze o altă instanţă de acelaşi grad cu cea competentă, să judece cauza.

Este evident că delegarea instanţei îşi poate găsi aplicare numai dacă sunt întrunite cumulativ cele două condiţii enunţate de art. 23 Codul de procedură civilă: să existe împrejurări excepţionale ce împiedică activitatea instanţei; iar împiedicarea de funcţionare să aibă loc un timp mai îndelungat.

2. Strămutarea pricinilor

Sediul materiei îl constituie art. 34-40 Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 37 Codul de procedură civilă strămutarea pricinii de la o instanţă la alta de acelaşi grad se poate cere:

– când una dintre părţi are două rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv printre magistraţii instanţei;

– pentru motive de bănuială legitimă;

– pentru motive de siguranţă publică.

Pentru acest din urmă caz nu are legitimare procesuală activă decât procurorul de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Motivele diferite atrag şi momente diferite până la care poate fi primită cererea de strămutare: în primul caz, înainte de începerea oricărei dezbateri, iar în celelalte cazuri, strămutarea se poate cere oricând (rezultă din art. 38 Codul de procedură civilă).

De asemenea, trebuie să distingem, căci, conform art. 39, în primul caz cererea se depune la instanţa imediat superioară iar în celelalte două cazuri, la instanţa supremă.

Art. 40 Codul de procedură civilă dispune că cererea se judecă în camera de consiliu după procedura anume reglementată în conţinutul său.

Dacă se admite cererea de strămutare, pricina se trimite spre judecare unei alte instanţe de acelaşi grad. Dacă se respinge cererea, instanţa iniţial sesizată este competentă să continue judecata.

Dacă această instanţă a efectuat acte de procedură ulterior strămutării, acestea sunt desfiinţate de drept, prin efectul admiterii cererii de strămutare (art. 40 alin. (5) Codul de procedură civilă).

În legătură cu faptul că hotărârea asupra strămutării nu este supusă nici unei căi de atac, după cum prevede art. 40 alin (4) Codul de procedură civilă, au fost exprimate opinii variate în literatură.

3. Excepţia de necompetenţă

Excepţia de necompetenţă este mijlocul procesual prin care se invocă necompetenţa instanţei sesizate, în cursul judecăţii în fond ori într-o cale de atac.

Dacă necompetenţa se invocă după ce s-a pronunţat o hotărâre, mijlocul procesual prin care se invocă necompetenţa nu mai poate fi excepţia de necompetenţă, ci, după caz, apelul sau recursul.

Potrivit art. 158 alin. (1) Codul de procedură civilă, instanţa în faţa căreia se ridică excepţia de necompetenţă, este obligată să stabilească instanţa competentă.

Trebuie să distingem după cum a fost încălcată o normă de competenţă absolută, respectiv relativă.

Astfel, excepţia de necompetenţă absolută (pentru competenţa generală, materială sau teritorială exclusivă) poate fi invocată de oricare dintre părţi şi de procuror sau instanţă din oficiu, în orice stare a pricinii.

Excepţia de necompetenţă relativă (pentru competenţa teritorială de drept comun şi alternativă) poate fi ridicată numai de către pârât şi numai prin întâmpinare şi cel mai târziu la prima zi de înfăţişare; mai mult această excepţie trebuie invocată înaintea altor excepţii.

Excepţia de necompetenţă este o excepţie de procedură, absolută ori relativă, după caz, dilatorie căci tinde la amânarea soluţionării fondului dreptului dedus judecăţii. Când competenţa generală nu aparţine instanţelor de judecată, ci unui organ jurisdicţional, excepţia de necompetenţă este dirimantă (peremtorie), căci ceea ce se urmăreşte prin invocarea excepţiei este chiar respingerea cererii.

Procedura de soluţionare a excepţiei este aceeaşi indiferent de felul necompetenţei şi presupune în mod obligatoriu respectarea principiului contradictorialităţii.

Dacă excepţia este respinsă, instanţa se pronunţă prin încheiere interlocutorie, care poate fi atacată numai odată cu fondul, conform art. 158 alin. (2) Codul de procedură civilă.

Dacă excepţia este admisă, instanţa se declară necompetentă şi stabileşte cui revine competenţa de soluţionare a cauzei, pronunţându-se prin hotărâre.

Dacă instanţa constată că litigiul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, ci de competenţa unui organ al statului fără activitate jurisdicţională, ori de competenţa unui organ de jurisdicţie din alt stat, (când există un element de extraneitate), cererea va fi respinsă ca inadmisibilă, respectiv ca nefiind de competenţa instanţelor române.

Hotărârea de declinare a competenţei nu are doar efectul de a dezinvesti instanţa care a pronunţat-o, dar şi investeşte instanţa ori organul jurisdicţional, stabileşte competenţe, efecte care se produc la momentul în care rămâne irevocabilă.

Are putere de lucru judecat numai în ce priveşte instanţa care se dezinvesteşte. Poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, după cum dispune art. 158 alin. (3) Codul de procedură civilă.

În conformitate cu art. 105 alin. (1) Codul de procedură civilă, actele îndeplinite de instanţe necompetente sunt lovite de nulitate, urmând a fi refăcute, cu excepţia probelor care, de principiu, rămân câştigate judecăţii.

4. Conflicte de competenţă

Situaţia în care două sau mai multe instanţe se consideră competente sau dimpotrivă necompetente să soluţioneze o cauză generează un conflict de competenţă, care, după caz, este pozitiv sau negativ.

Conflictul este pozitiv când două sau mai multe instanţe se declară competente şi este negativ când două sau mai multe instanţe se declară necompetente. În primul caz instanţele refuză să-şi decline competenţa iar în al doilea caz ele îşi declină reciproc competenţa.

Sediul materie îl constituie art. 20-22 Codul de procedură civilă.

Pentru a ne afla în prezenţa conflictului pozitiv de competenţă, legea nu cere a fi îndeplinite condiţii speciale, ci doar ca toate instanţele să fie competente, datorită competenţei teritoriale alternative.124

Pentru a exista conflict negativ de competenţă, legea impune îndeplinirea condiţiilor:

– să fie două sau mai multe instanţe sesizate cu aceeaşi pricină, cu respectarea condiţiei triplei identităţi – de părţi, obiect şi cauză;

– instanţele să se declare necompetente prin hotărâri rămase irevocabile;

– declinările de competenţă între instanţele sesizate să fie reciproce;

– cel puţin una dintre instanţe să fie competentă să soluţioneze pricina.

Potrivit art. 21 Codul de procedură civilă, procedura de soluţionare a conflictului de competenţă este declanşată de instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul. Aceasta va suspenda din oficiu orice altă procedură şi va înainta dosarul instanţei în drept să hotărască asupra conflictului.

Procedura este soluţionată prin pronunţarea regulatorului de competenţă, de către instanţa competentă, după cum dispune art. 22 alin.

(1-4) Codul de procedură civilă:

– tribunalul, când conflictul s-a ivit între două judecătorii din circumscripţia sa teritorială;

– curtea de apel, când conflictul s-a ivit între două judecătorii care nu ţin de circumscripţia aceluiaşi tribunal dar sunt în raza teritorială a curţii de apel şi când conflictul s-a ivit între două tribunale şi între o judecătorie şi un tribunal, din raza sa teritorială;

– Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, când conflictul a apărut între două curţi de apel ori instanţele în conflict nu se găsesc în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel;

– instanţa judecătorească superioară instanţei în conflict, când conflictul s-a ivit între o instanţă de judecată şi un organ cu activitate jurisdicţională ori un tribunal arbitral.

Conflictul este soluţionat în camera de consiliu, fără citarea părţilor, iar hotărârea pronunţată este supusă recursului în termen de 5 zile de la comunicare, potrivit art. 22 alin. (5) Codul de procedură civilă.

Şi în acest caz hotărârea rămasă irevocabilă are putere de lucru judecat. După acest moment, dosarul este trimis instanţei declarată competentă în regulatorul de competenţă şi care nu îşi mai poate verifica competenţa decât pe temeiuri noi, neverificate de instanţa superioară.

O situaţie aparte poate exista când în conflictul de competenţă este implicată chiar instanţa supremă, când se apreciază că hotărârea pronunţată în soluţionarea conflictului este în acelaşi timp declinator de competenţă, cât şi regulator de competenţă – în cazul în care competenţa se stabileşte în favoarea unei instanţe inferioare.