Instanta

Incidentele procedurale vizează situaÅ£ii în care, deÅŸi instanÅ£a sesizată este competentă, ea nu poate judeca respectivul litigiu, fie pentru că nu sunt întrunite cerinÅ£ele necesare pentru judecată, fie pentru că pronunÅ£area hotărârii riscă să nu se îndeplinească condiÅ£iile unei depline obiectivităţi. Astfel de situaÅ£ii se subscriu instituÅ£iilor: delegarea instanÅ£elor ÅŸi strămutarea pricinilor.
1. Delegarea instanţei
Această instituÅ£ie se referă la incidentul prevăzut în art. 23 Codul de procedură civilă, care creează situaÅ£ia-premisă cauzată de împrejurări excepÅ£ionale datorită cărora instanÅ£a competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcÅ£ioneze.


În acest caz, legea instituie posibilitatea părÅ£ii de a cere instanÅ£ei supreme să desemneze o altă instanţă de acelaÅŸi grad cu cea competentă, să judece cauza.

Este evident că delegarea instanÅ£ei îÅŸi poate găsi aplicare numai dacă sunt întrunite cumulativ cele două condiÅ£ii enunÅ£ate de art. 23 Codul de procedură civilă: să existe împrejurări excepÅ£ionale ce împiedică activitatea instanÅ£ei; iar împiedicarea de funcÅ£ionare să aibă loc un timp mai îndelungat.

2. Strămutarea pricinilor

Sediul materiei îl constituie art. 34-40 Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 37 Codul de procedură civilă strămutarea pricinii de la o instanţă la alta de acelaşi grad se poate cere:

– când una dintre părÅ£i are două rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv printre magistraÅ£ii instanÅ£ei;

– pentru motive de bănuială legitimă;

– pentru motive de siguranţă publică.

Pentru acest din urmă caz nu are legitimare procesuală activă decât procurorul de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de CasaÅ£ie ÅŸi JustiÅ£ie.

Motivele diferite atrag ÅŸi momente diferite până la care poate fi primită cererea de strămutare: în primul caz, înainte de începerea oricărei dezbateri, iar în celelalte cazuri, strămutarea se poate cere oricând (rezultă din art. 38 Codul de procedură civilă).

De asemenea, trebuie să distingem, căci, conform art. 39, în primul caz cererea se depune la instanÅ£a imediat superioară iar în celelalte două cazuri, la instanÅ£a supremă.

Art. 40 Codul de procedură civilă dispune că cererea se judecă în camera de consiliu după procedura anume reglementată în conÅ£inutul său.

Dacă se admite cererea de strămutare, pricina se trimite spre judecare unei alte instanţe de acelaşi grad. Dacă se respinge cererea, instanţa iniţial sesizată este competentă să continue judecata.

Dacă această instanţă a efectuat acte de procedură ulterior strămutării, acestea sunt desfiinţate de drept, prin efectul admiterii cererii de strămutare (art. 40 alin. (5) Codul de procedură civilă).

În legătură cu faptul că hotărârea asupra strămutării nu este supusă nici unei căi de atac, după cum prevede art. 40 alin (4) Codul de procedură civilă, au fost exprimate opinii variate în literatură.

3. Excepţia de necompetenţă

ExcepÅ£ia de necompetenţă este mijlocul procesual prin care se invocă necompetenÅ£a instanÅ£ei sesizate, în cursul judecăţii în fond ori într-o cale de atac.

Dacă necompetenÅ£a se invocă după ce s-a pronunÅ£at o hotărâre, mijlocul procesual prin care se invocă necompetenÅ£a nu mai poate fi excepÅ£ia de necompetenţă, ci, după caz, apelul sau recursul.

Potrivit art. 158 alin. (1) Codul de procedură civilă, instanÅ£a în faÅ£a căreia se ridică excepÅ£ia de necompetenţă, este obligată să stabilească instanÅ£a competentă.

Trebuie să distingem după cum a fost încălcată o normă de competenţă absolută, respectiv relativă.

Astfel, excepÅ£ia de necompetenţă absolută (pentru competenÅ£a generală, materială sau teritorială exclusivă) poate fi invocată de oricare dintre părÅ£i ÅŸi de procuror sau instanţă din oficiu, în orice stare a pricinii.

ExcepÅ£ia de necompetenţă relativă (pentru competenÅ£a teritorială de drept comun ÅŸi alternativă) poate fi ridicată numai de către pârât ÅŸi numai prin întâmpinare ÅŸi cel mai târziu la prima zi de înfăţiÅŸare; mai mult această excepÅ£ie trebuie invocată înaintea altor excepÅ£ii.

ExcepÅ£ia de necompetenţă este o excepÅ£ie de procedură, absolută ori relativă, după caz, dilatorie căci tinde la amânarea soluÅ£ionării fondului dreptului dedus judecăţii. Când competenÅ£a generală nu aparÅ£ine instanÅ£elor de judecată, ci unui organ jurisdicÅ£ional, excepÅ£ia de necompetenţă este dirimantă (peremtorie), căci ceea ce se urmăreÅŸte prin invocarea excepÅ£iei este chiar respingerea cererii.

Procedura de soluÅ£ionare a excepÅ£iei este aceeaÅŸi indiferent de felul necompetenÅ£ei ÅŸi presupune în mod obligatoriu respectarea principiului contradictorialităţii.

Dacă excepÅ£ia este respinsă, instanÅ£a se pronunţă prin încheiere interlocutorie, care poate fi atacată numai odată cu fondul, conform art. 158 alin. (2) Codul de procedură civilă.

Dacă excepÅ£ia este admisă, instanÅ£a se declară necompetentă ÅŸi stabileÅŸte cui revine competenÅ£a de soluÅ£ionare a cauzei, pronunÅ£ându-se prin hotărâre.

Dacă instanÅ£a constată că litigiul nu este de competenÅ£a instanÅ£elor judecătoreÅŸti, ci de competenÅ£a unui organ al statului fără activitate jurisdicÅ£ională, ori de competenÅ£a unui organ de jurisdicÅ£ie din alt stat, (când există un element de extraneitate), cererea va fi respinsă ca inadmisibilă, respectiv ca nefiind de competenÅ£a instanÅ£elor române.

Hotărârea de declinare a competenÅ£ei nu are doar efectul de a dezinvesti instanÅ£a care a pronunÅ£at-o, dar ÅŸi investeÅŸte instanÅ£a ori organul jurisdicÅ£ional, stabileÅŸte competenÅ£e, efecte care se produc la momentul în care rămâne irevocabilă.

Are putere de lucru judecat numai în ce priveÅŸte instanÅ£a care se dezinvesteÅŸte. Poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunÅ£are, după cum dispune art. 158 alin. (3) Codul de procedură civilă.

În conformitate cu art. 105 alin. (1) Codul de procedură civilă, actele îndeplinite de instanÅ£e necompetente sunt lovite de nulitate, urmând a fi refăcute, cu excepÅ£ia probelor care, de principiu, rămân câÅŸtigate judecăţii.

4. Conflicte de competenţă

SituaÅ£ia în care două sau mai multe instanÅ£e se consideră competente sau dimpotrivă necompetente să soluÅ£ioneze o cauză generează un conflict de competenţă, care, după caz, este pozitiv sau negativ.

Conflictul este pozitiv când două sau mai multe instanÅ£e se declară competente ÅŸi este negativ când două sau mai multe instanÅ£e se declară necompetente. În primul caz instanÅ£ele refuză să-ÅŸi decline competenÅ£a iar în al doilea caz ele îÅŸi declină reciproc competenÅ£a.

Sediul materie îl constituie art. 20-22 Codul de procedură civilă.

Pentru a ne afla în prezenÅ£a conflictului pozitiv de competenţă, legea nu cere a fi îndeplinite condiÅ£ii speciale, ci doar ca toate instanÅ£ele să fie competente, datorită competenÅ£ei teritoriale alternative.124

Pentru a exista conflict negativ de competenţă, legea impune îndeplinirea condiÅ£iilor:

– să fie două sau mai multe instanÅ£e sesizate cu aceeaÅŸi pricină, cu respectarea condiÅ£iei triplei identităţi – de părÅ£i, obiect ÅŸi cauză;

– instanÅ£ele să se declare necompetente prin hotărâri rămase irevocabile;

– declinările de competenţă între instanÅ£ele sesizate să fie reciproce;

– cel puÅ£in una dintre instanÅ£e să fie competentă să soluÅ£ioneze pricina.

Potrivit art. 21 Codul de procedură civilă, procedura de soluÅ£ionare a conflictului de competenţă este declanÅŸată de instanÅ£a înaintea căreia s-a ivit conflictul. Aceasta va suspenda din oficiu orice altă procedură ÅŸi va înainta dosarul instanÅ£ei în drept să hotărască asupra conflictului.

Procedura este soluţionată prin pronunţarea regulatorului de competenţă, de către instanţa competentă, după cum dispune art. 22 alin.

(1-4) Codul de procedură civilă:

– tribunalul, când conflictul s-a ivit între două judecătorii din circumscripÅ£ia sa teritorială;

– curtea de apel, când conflictul s-a ivit între două judecătorii care nu Å£in de circumscripÅ£ia aceluiaÅŸi tribunal dar sunt în raza teritorială a curÅ£ii de apel ÅŸi când conflictul s-a ivit între două tribunale ÅŸi între o judecătorie ÅŸi un tribunal, din raza sa teritorială;

– Înalta Curte de CasaÅ£ie ÅŸi JustiÅ£ie, când conflictul a apărut între două curÅ£i de apel ori instanÅ£ele în conflict nu se găsesc în circumscripÅ£ia aceleiaÅŸi curÅ£i de apel;

– instanÅ£a judecătorească superioară instanÅ£ei în conflict, când conflictul s-a ivit între o instanţă de judecată ÅŸi un organ cu activitate jurisdicÅ£ională ori un tribunal arbitral.

Conflictul este soluÅ£ionat în camera de consiliu, fără citarea părÅ£ilor, iar hotărârea pronunÅ£ată este supusă recursului în termen de 5 zile de la comunicare, potrivit art. 22 alin. (5) Codul de procedură civilă.

Åži în acest caz hotărârea rămasă irevocabilă are putere de lucru judecat. După acest moment, dosarul este trimis instanÅ£ei declarată competentă în regulatorul de competenţă ÅŸi care nu îÅŸi mai poate verifica competenÅ£a decât pe temeiuri noi, neverificate de instanÅ£a superioară.

O situaÅ£ie aparte poate exista când în conflictul de competenţă este implicată chiar instanÅ£a supremă, când se apreciază că hotărârea pronunÅ£ată în soluÅ£ionarea conflictului este în acelaÅŸi timp declinator de competenţă, cât ÅŸi regulator de competenţă – în cazul în care competenÅ£a se stabileÅŸte în favoarea unei instanÅ£e inferioare.