1.


a. Intervenţia principală

Sediul materiei în legea procesuală este dat de prevederile art. 49 alin. (1) şi (2), art. 50, art. 55 Codul de procedură civilă. Caracteristici:

– terţul care are interes în a-şi apăra un drept subiectiv, propriu, poate deveni intervenient principal într-un proces pendent;

– interesul respectiv dreptul subiectiv pretins de terţul intervenient are legătură cu raportul de drept material supus judecăţii în acţiunea principală;

– cel puţin din punct de vedere formal cererea de intervenţie în interes propriu va respecta prevederile referitoare la cererea de chemare în judecată şi este îndreptată împotriva ambelor părţi din proces;

– cererea de intervenţie principală se poate introduce numai la prima instanţă şi numai înainte de închiderea dezbaterilor, adică înainte ca părţile să fi pus concluzii în fond; această cerinţă a legii este în acord cu principiul general în materie de jurisdicţie, de a nu priva persoana interesată de un grad de jurisdicţie.

– în legătură cu cererea de intervenţie principală instanţa se va pronunţa prin încheierea de încuviinţare în principiu a acesteia; cu respectarea principiului oralităţii şi a contradictorialităţii.

– în conformitate cu prevederile art. 17 Codul de procedură civilă prin introducerea cererii de intervenţie are loc o prorogare de competenţă a instanţei;

– încheierea prin care se pronunţă instanţa asupra încuviinţări în principiu a cererii de intervenţie este una interlocutorie şi se poate ataca numai odată cu fondul;

– deşi a devenit parte în proces şi se bucură de toate drepturile conferite de această poziţie, intervenientul nu poate efectua acte de procedură retroactiv; aşa cum este şi firesc calitatea de parte o capătă din momentul intervenţiei deci drepturile procesuale le exercită tot din acel moment (art. 53 Codul de procedură civilă);

– ca domeniu de aplicare, cererea de intervenţie nu cunoaşte norme prohibitive dar se consideră44 că este inadmisibilă în acţiunile cu caracter personal.

1.b. Intervenţia accesorie

Sediul materiei în legea procesuală este dat de prevederile art. 49 alin. 1 şi 3, art. 51, art. 52-54, art. 55 teza I, art. 56 Codul de procedură civilă. Intervenţia accesorie reprezintă un mijloc de apărare în favoarea părţii pentru care intervenientul accesoriu intervine în litigiu, cu precizarea că a sprijini apărarea respectivei părţi nu exclude existenţa unui interes propriu.

Intervenientul accesoriu nu se bucură de independenţă procesuală faţă de partea a cărei apărare o sprijină; totodată cererea de intervenţie în interesul uneia dintre părţi nu are o existenţă de sine-stătătoare, ci reprezintă o cerere accesorie situată în raport de subordonare faţă de apărarea pe care înţelege să şi-o construiască respectiva parte, în sprijinul căreia s-a intervenit. Din acest motiv, instituţia disjungerii nu se poate aplica în acest caz, căci cererea accesorie nu se poate judeca separat de cererea principală deoarece în absenţa acesteia nici cererea accesorie nu poate exista.

Fiind un mijloc de apărare, legiuitorul a înţeles să permită introducerea cererii de intervenţie accesorie chiar şi „înaintea instanţei de recurs” (art. 51 Codul de procedură civilă); considerăm pe motiv de analogie că momentul procesual până la care se poate interveni este înainte de închiderea dezbaterilor (art. 50 alin. (2) teza a doua Codul de procedură civilă).

Art. 54 Codul de procedură civilă instituie o normă specială aplicabilă intervenientului accesoriu care precizează poziţia de subordonare procesuală a acestuia faţă de partea în sprijinul căreia intervine, şi anume interdicţia de a face acte de procedură care nu ar fi în interesul respectivei părţi.

2. Intervenţia forţată

Instituţia intervenţiei forţate este reglementată de legea procesuală în trei forme:

– chemarea în judecată a altei persoane (art. 57 – 59 Codul de procedură civilă);

– chemarea în garanţie (art. 60 – 63 Codul de procedură civilă);

– arătarea titularului dreptului (art. 64 – 66 Codul de procedură civilă).

Elementul definitoriu pentru această instituţie de drept procesual constă în faptul că în oricare dintre aceste forme terţul intervine în procesul pendent la voinţa unei părţii şi nu din propria sa voinţă.