În ceea ce priveşte actele de procedură trebuie precizat că nulitatea nu este singura sancţiune care se poate aplica, ori altfel spus, nu orice neregularitate cu privire la un act de procedură este sancţionat cu nulitate, ci numai acea neregularitate care vizează un viciu constitutiv.
Nulitatea este sancţiunea procedurală care intervine în cazul actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru validitatea lui, lipsindu-l în total sau în parte de efectele fireşti.



Conceptul de nulitate procedurală este esenţialmente definit prin următoarele trăsături ce îl caracterizează:

– nulitatea este o sancţiune procedurală;
– această sancţiune conduce la ineficienţa actelor de procedură şi a efectelor acestora;
– respectarea formelor procesuale presupune ansamblul regulilor de desfăşurare a procesului civil;
– nulitatea poate fi necondiţionată şi condiţionată, în raport de prevederile art. 105 Codul de procedură civilă;
– nulitatea intervine numai dacă anularea actului este singura cale de a înlătura vătămarea produsă părţii;
– nulitatea obligă la respectarea formei, având o funcţie inhibitorie iar prin reparaţia ce o determină are şi o funcţie operativă, de respectare a legalităţii.
Clasificarea nulităţilor este realizată în funcţie de mai multe criterii:
– după izvor, adică după cum există sau nu un text de lege în care să fie prevăzute expres, deosebim nulităţi exprese, respectiv virtuale;
– după cum privesc forma exterioară sau intrinsecă a actului, deosebim nulităţi extrinseci, respectiv intrinseci;
– după cum nulitatea intervine pentru nerespectarea condiţiilor proprii unui act de procedură sau numai datorită dependenţei actului de unul subsecvent, declarat nul, deosebim nulităţi: proprii, respectiv derivate;
– după caracterul normelor încălcate la efectuarea actului de procedură, deosebim nulităţi absolute (se încalcă norme imperative) şi nulităţi relative (se încalcă norme dispozitive);
– după întinderea efectelor distructive, deosebim nulităţi totale (vizează întregul act) şi parţiale (vizează numai o parte a actului).
În raport de dispoziţiile art. 105 Codul de procedură civilă, distingem – după cum implică sau nu existenţa unei vătămări – nulităţi condiţionate, respectiv necondiţionate, de existenţa unei vătămări.
Legea procesuală reglementează nulitatea actelor de procedură în art. 105-108 Codul de procedură civilă dar aceasta nu înseamnă că singurele cazuri de nulitate sunt cele prevăzute aici, mai precis în art. 105
Codul de procedură civilă.
Art. 105 Codul de procedură civilă prevede două cazuri de nulitate: necompetenţa judecătorului (adică a instanţei de judecată) şi încălcarea formelor procedurale şi necompetenţa funcţionarului.
Prezintă relevanţă faptul că acest text de lege consacră pe de o parte, un caz de nulitate necondiţionată de producerea unei vătămături (în primul caz, prevăzut de alin. 1) şi pe de altă parte, un caz de nulitate condiţionată de producerea unei vătămări (în al doilea caz, prevăzut de alin. 2).
Datorită faptului că în sistemul dreptului procesual civil român nu există nulităţi de drept, înseamnă că nulitatea trebuie invocată şi ulterior constatată, respectiv declarată de către instanţă.
Pentru a stabili mijloacele de invocare a nulităţii trebuie să distingem după cum procesul este pendinte ori nu, şi după caracterul normelor încălcate.
Mijlocul prin care se invocă nulitatea în timpul desfăşurării procesului civil este excepţia – de ex: excepţia de necompetenţă, excepţia lipsei procedurii de citare, excepţia incompatibilităţii.
Potrivit art. 108 din Codul de procedură civilă, nulitatea absolută poate fi invocată de oricare dintre părţi sau de judecător, în orice stare a pricinii.
Din prevederile art. 108 alin. 2 Codul de procedură civilă ar rezulta că nulitatea relativă poate fi invocată numai de către partea interesată, deci ale cărei interese sunt protejate prin norma încălcată. Momentul până la care o poate face este prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond. În cazul nerespectării prevederii impuse de art. 108 alin. 3 Codul de procedură civilă, nulitatea se acoperă, aşadar nu va putea fi invocată în calea de atac ce ar urma.
Acest lucru este posibil dacă nulitatea a fost invocată la momentul cerut de lege dar a fost respinsă. Aceeaşi este soluţia dacă nulitatea a intervenit la ultimul termen de judecată iar partea, nelegal citată, nu a fost prezentă la dezbateri.
Efectele nulităţii actelor de procedură se subscriu principiului general: quod nullum est, nullum producit efectum. Aşadar, actul nul este lipsit de eficacitate şi urmează a fi refăcut.
Dacă este posibilă remedierea parţială, aceasta se va aplica, iar actele de sine stătătoare nu vor fi afectate de nulitatea unui act anterior ori subsecvent.