Parti

Sediul materiei pentru a defini noţiunea de parte îl reprezintă Codul de procedură civilă în art. 41 alin.1, care defineşte partea ca fiind aceea persoană care are folosinţa drepturilor civile, iar din prima teză a art. 42 Codul de procedură civilă rezultă printr-un raţionament per a contrario că numai persoana care are exerciţiul drepturilor sale poate sta ca parte în procesul civil, personal, fără a fi reprezentate, asistate ori autorizate.

Totuşi, Codul de procedură civilă nu defineşte cele două noţiuni, reclamant şi pârât, chestiune ce a fost complinită în doctrină astfel: reclamant este persoana care se adresează instanţei judecătoreşti, cerând apărarea unui drept al său ori a unui interes ocrotit de lege iar pârât este persoana chemată în judecată ca fiind presupusă a fi încălcat sau contestat drepturile reclamantului.

2. Condiţiile necesare pentru a fi parte în proces

Pentru a fi parte într-un proces civil, indiferent de etapa sau faza de desfăşurare a acestuia, o persoană trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, şi anume: să pretindă un drept, să justifice un interes, să aibă capacitate procesuală şi calitate procesuală.

Datorită faptului că aceste condiţii au fost prezentate deja pentru exercitarea acţiunii civile, ne vom limita în cele ce urmează numai asupra unor considerente esenţiale asupra fiecăreia.

Dreptul pe care o persoană tinde să-l valorifice pe calea acţiunii civile trebuie să fie recunoscut şi ocrotit de lege, să fie actual, adică să nu fie supus unui termen sau unei condiţii suspensive.

Interesul pe care trebuie să îl justifice o persoană pentru a fi parte în proces se referă la interesul practic, imediat pe care îl are acea persoană pentru a justifica recurgerea la forţa coercitivă statului prin sistemul judiciar. Interesul poate fi atât material cât şi judiciar. Totodată, interesul trebuie să fie născut şi actual, ca şi dreptul, şi personal, independent de faptul că acţiunea a fost exercitată personal ori prin reprezentant (legal sau mandatar).

Capacitatea procesuală de folosinţă, legitimatio ad processum, – prevăzută de art. 41 alin.1 Codul de procedură civilă –reprezintă aptitudinea generală a persoanelor de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, pe plan procesual. Capacitatea procesuală de exerciţiu reprezintă capacitatea unei persoane, care are folosinţa drepturilor procesuale de a angaja şi conduce personal procesul, realizându-şi drepturile şi îndeplinind obligaţiile procesuale.

 Calitatea procesuală legitimatio ad causam, presupune să existe identitate între persoana care reclamă încălcarea dreptului şi persoana care este titularul acelui drept, în raportul juridic dedus judecăţii.

3. Coparticiparea procesuală

Noţiunea de coparticipare procesuală îşi are sediul materiei în art. 47 Codul de procedură civilă, şi reprezintă acea situaţia în care procesul civil se desfăşoară între mai mulţi reclamanţi şi pârâţi, situaţie cunoscută şi ca litisconsorţiu procesual.

În afara condiţiilor generale pentru a fi parte în proces, legea consacră şi o condiţie anume pentru existenţa acestei situaţii, şi anume ca obiectul pricinii să fie un drept sau o obligaţie comună, ori ca drepturile sau obligaţiile să aibă aceeaşi cauză – după cum este prevăzut în teza a 2-a a art. 47 Codul de procedură civilă. Rezultă însăşi raţiunea de a fi a instituţiei coparticipării procesuale, respectiv soluţionarea unui litigiu faţă de mai multe subiecte de drept, iar în mod practic, evitarea posibilităţii ca prin judecarea în cauze separate să se pronunţe hotărâri contradictorii.

În literatura de specialitatese disting forme ale coparticipării procesuale, în funcţie de poziţia părţilor, de momentul în care se formează sau chiar de rolul voinţei părţilor.

După primul criteriu distingem coparticiparea procesuală subiectivă de cea obiectivă.

Coparticiparea procesuală este numită subiectivă când se referă la situaţia în care există o pluralitate de părţi cu interese identice.

La rândul ei, coparticipare subiectivă poate fi: activă – statornicită între mai mulţi reclamanţi; pasivă – între mai mulţi pârâţi şi mixtă – când există pluralitate atât de reclamanţi, cât şi de pârâţi.

Coparticiparea procesuală este numită obiectivă când se realizează contopirea procesuală a mai multor acţiuni/cereri, într-un singur proces –fie între aceleaşi părţi, fie între părţi diferite, dar cu condiţia ca între aceste acţiuni/cereri să existe o strânsă legătură – şi anume, cea exprimată în art.47 Codul de procedură civilă prin sintagma „aceeaşi cauză”.

După al doilea criteriu, distingem coparticiparea procesuală iniţială de cea ulterioară. Coparticiparea procesuală iniţială presupune faptul de a fi luat naştere odată cu introducerea cererii de chemare în judecată, şi această formă reprezintă regula. Totuşi, coparticiparea procesuală poate fi şi ulterioară şi anume când se formează pe parcursul judecăţii – prin introducerea unei terţe persoane în proces.

După cel de-al treilea criteriu, distingem coparticiparea procesuală facultativă de cea necesară. Mai mulţi autori  împărtăşesc ideea că din economia redactării textului de lege – art.47 Codul de procedură civilă – ar rezulta că în toate cazurile coparticiparea procesuală este facultativă. Totuşi, atât alte texte de lege27 cât şi practica instanţelor Judecătoreşti  relevă faptul că există şi coparticiparea procesuală necesară, adică participarea la proces a tuturor persoanelor interesate, este obligatorie – cum este cazul ieşirii din indiviziune sau introducerea unei acţiuni în indiviziune.

4. Drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor

Calitatea de parte în raportul procesual civil conferă acesteia, ca subiect de drept procesual, o serie de drepturi procesuale şi impune o serie de obligaţii procesuale, precum:

– dreptul părţii de a adresa cereri instanţei de judecată;

– dreptul de a participa la judecată; în structura căruia se cuprinde dreptul de citare cât şi dreptul de a participa la dezbateri;

– dreptul de apărare care presupune folosirea tuturor mijloacelor procesuale şi procedurale necesare, în maniera stabilită de lege;

– dreptul de a conduce procesul personal ori prin mandatar ori chiar beneficiind de asistenţă judiciară conform art. 74 şi urm. Codul de procedură civilă, în anumite condiţii;

– dreptul de a recuza judecători, procurori, grefieri, experţi;

– dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată, în cazul în care partea va câştiga procesul;

– dreptul de dispoziţie asupra procesului, care se exercită numai personal de către parte sau prin mandatar, în baza unei procuri speciale (inclusiv pentru situaţia reprezentării prin avocat).

Cum este şi firesc, exercitarea unor drepturi procesuale este indisolubil legată de îndeplinirea unor obligaţii, îndatoriri procesuale şi procedurale din partea subiectului acelui raport de drept procesual.

Doctrina a statuat fără echivoc obligaţia părţii de a exercita drepturile procesuale cu bună-credinţă şi potrivit scopului în care au fost recomandate de lege. De altfel faptul că în art. 723 alin. (2) Codul de procedură civilă prevede şi o sancţiune în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii întăreşte ideea importanţei ce o are în economia procesului civil.

Principale obligaţii procesuale ce revin părţii în procesul civil:

– obligaţia de a îndeplini actele de procedură respectând întocmirea prevederilor art. 129 Codul de procedură civilă ;

– obligaţia de a proba cererile şi apărările;

– obligaţia de a depune copii certificate de pe înscrisurile invocate ca mijloace materiale de probă;

– obligaţia de a suporta cheltuielile de judecată, în conformitate cu prevederile art. 274 – 277 Codul de procedură civilă .

Îndeplinirea obligaţiilor procesuale este prevăzută de legea procesuală sub diverse sancţiuni precum cea a nulităţii, perimării, decăderii, răspunderii pentru paguba pricinuită.

5. Consecinţe ce decurg din calitatea de parte în procesul civil

În persoana celui care este parte în procesul civil, se produc efecte, consecinţe ce decurg pe de-o parte din însuşi faptul de a fi subiect în raportul de drept procesual iar pe de altă parte din finalitatea procesului civil. Aşadar, aceste consecinţe se dispun în două planuri temporale şi anume: în decursul procesului (în cursul derulării procedurii judiciare) şi, respectiv, după terminarea procesului şi dezinvestirea instanţei prin pronunţarea hotărârii, demers în vederea căruia s-a desfăşurat procesul.

În decursul procesului constituie consecinţe ale calităţii de parte în plan juridic tocmai drepturile procesuale pe care le poate exercita numai partea şi, respectiv, obligaţiile procesuale ce revin acesteia.

Cum finalitatea procesului civil constă în pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale prin care urmează să se rezolve conflictul stabilit în raportul de drept material supus judecăţii, se ridică două probleme legate de hotărârea judecătorească: puterea de lucru judecat şi opozabilitatea acesteia. Cele două concepte vizează de fapt poziţia părţilor şi, respectiv, a părţilor faţă de actul jurisdicţional final, adică hotărârea judecătorească.

Art. 1200 alin. 4 Codul civil instituie prezumţia legală absolută de „putere”, autorităţii lucrului judecat pentru ca în art. 1201 Codul civil să se stabilească întocmai noţiunea de lucru judecat care presupune identitate de obiect, cauză şi părţi.

6. Participarea terţilor în procesul civil

Instituţia participării terţilor la proces este reglementată de legea procesuală în capitolul III din Titlul I, Părţile, intitulat „Alte persoane care pot lua parte la judecată” şi cuprinde prevederile art. 49 – 66 Codul de procedură civilă.

Mijlocul procedural prin care terţul intervine sau este chemat să intervină într-un proces pendent este cererea incidentală  iar condiţia care trebuie îndeplinită este interesul, aşa cum rezultă din prevederile art.49 alin. (1) Codul de procedură civilă, respectiv posibilitatea de a pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, conform art. 57 alin. (1) Codul de procedură civilă.

Din prevederile art. 49 – 66 Codul de procedură civilă rezultă că legea procesuală ce reprezintă dreptul comun în materie dispune asupra următoarelor forme de participare a terţilor la proces:

– intervenţia (art. 49 – 56 Codul de procedură civilă);

– chemarea în judecată a altor persoane (art. 57 – 59 Codul de procedură civilă);

– chemarea în garanţie (art. 60 – 63 Codul de procedură civilă);

– arătarea titularului dreptului (art. 64 – 66 Codul de procedură civilă).