În dreptul procesual civil principiul adevărului este consacrat de art. 129 alin. 5 Codul de procedură civilă, care obligă pe judecători să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză.
Principiul adevărului trebuie să guverneze activitatea de înfăptuire a justiţiei, exprimând cerinţa ca toate faptele cauzei care se judecă să fie stabilite în deplină concordanţă cu realitatea.
Astfel, întreaga activitate a instanţei de judecată urmăreşte să stabilească în mod precis şi complet faptele reale având în vedere
împrejurările în care s-au petrecut.
În ceea ce priveşte conţinutul principiului adevărului în literatura de specialitate s-au conturat două opinii.

Autorii unei opinii susţin că noţiunea de adevăr include pe lângă faptele pricinii şi calificarea juridică a acestora.



Autorii celeilalte opinii susţin că noţiunea de adevăr nu poate include alte elemente decât faptele cauzei.
Considerăm că nu poate fi îmbrăţişată prima opinie, deoarece norma de drept nu poate fi inclusă în obiectul probei, judecătorul fiind prezumat a cunoaşte legea.

 

Obiectul probei îl constituie elementul de dovedit pentru a demonstra existenţa dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative.
Rezultă că obiectul probei este format din toate împrejurările – acte ori fapte juridice – care au dat naştere dreptului subiectiv civil şi obligaţiei corelative.

 

Hotărârea judecătorească pronunţată cu neobservarea principiului adevărului este în principal netemeinică, iar cea pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale este nelegală.
Principiul adevărului este premisa că judecătorul depune toate eforturile în vederea stabilirii corecte a stării de fapt, astfel încât hotărârea pronunţată să corespundă adevărului.