Prorogare

In temeiul legii, instanţa sesizată iniţial îşi poate extinde competenţa asupra chestiunilor indicate de norma legală. În acest caz suntem în prezenţa unei prorogării legale, căci ea se naşte în temeiul legii, dar instanţa îşi poate extinde competenţa şi în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, pronunţată de o instanţă superioară, când vom vorbi despre prorogarea judecătorească de competenţă, ori în temeiul unei convenţii, când va avea loc o prorogare convenţională (voluntară) de competenţă.
• Prorogarea legală
Această formă de prorogare există atunci când instanţa sesizată îşi prelungeşte competenţa în temeiul unei dispoziţii exprese a legii.

Regula este exprimată de prevederile art. 17 Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte cererile accesorii, reţinem cu titlu de exemplu: cererea de acordare a pensiei de întreţinere formulată într-un proces de stabilire a paternităţii, cererea de acordare de despăgubiri formulare într-o acţiune în revendicare, cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată.

În afara prevederilor art. 17 Codul de procedură civilă, instituţia prorogării legale de competenţă este incidenţă în oricare alte situaţii expres prevăzute de lege, precum: art. 9 Codul de procedură civilă, art. 164 Codul de procedură civilă.

Art. 164 Codul de procedură civilă se referă la conexitate şi instituie posibilitatea ca părţile să ceară întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe deosebite dar de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi şi al căror obiect şi cauză au o strânsă legătură între ele. Competenţa revine instanţei mai întâi investită, cu excepţia situaţiei în care ambele părţi cer trimiterea la una dintre celelalte instanţe şi a situaţiei în care o pricină este de competenţa unei anumite instanţe iar părţile nu o pot înlătura.  Instanţa îşi păstrează competenţa câştigată prin conexare chiar dacă face aplicarea art. 165 Codul de procedură civilă şi dispune disjungerea.

În legătură cu faptul că alt caz de prorogare de competenţă ar fi litispendenţa, prevăzută de art. 163 Codul de procedură civilă, există o opinie  minoritară în literatura juridică. Cei mai mulţi autori  nu îl consideră caz de prorogare de competenţă, pe considerentul că ne aflăm în prezenţa unuia şi aceluiaşi litigiu, chiar dacă pentru soluţionarea sa au fost sesizate mai multe instanţe.

• Prorogarea judecătorească (judiciară)

Această formă de prorogare intervine în situaţiile în care, prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, o instanţă este investită cu îndeplinirea unor acte procedurale sau chiar cu soluţionarea unei cauze civile ce ar intra în sfera de jurisdicţie a altei instanţe.

Asemenea situaţii există în următoarele cazuri:

– delegarea instanţei (art. 23 Codul de procedură civilă) ori administrarea unor dovezi prin comisie rogatorie;

– cererea de recuzare, în cazul în care din pricina recuzării nu se poate alcătui completul (art. 33 Codul de procedură civilă);

– strămutarea pricinilor (art. 40 Codul de procedură civilă);

– casarea cu trimitere la o altă instanţă de acelaşi grad (art. 312 alin. 5 Codul de procedură civilă).

• Prorogarea convenţională (voluntară)

Această formă de prorogare se produce în cazurile în care legea procesuală îngăduie părţilor să deroge normele de competenţă supletive, aşa încât, părţile, prin voinţa lor, aleg o altă instanţă decât cea prevăzută de lege pentru soluţionarea unui litigiu. Temeiul acestei forme de prorogare este convenţia părţilor.

Pentru a opera se cer întrunite următoarele condiţii:

– condiţiile de valabilitate a oricărei convenţii privitoare la capacitate, consimţământ, obiect şi cauză, în conformitate cu art. 948 Codul civil;

– convenţia părţilor să fie expresă, indiferent dacă există sau nu un înscris constatator;

– în convenţie să fie determinată instanţa aleasă în mod clar, precis şi neechivoc;

– instanţa aleasă să nu fie necompetentă absolut.

Aşadar, prorogarea convenţională nu poate opera decât cu privire la normele relative de competenţă; altfel spus în materie de competenţă generală, materială şi teritorială excepţională, reglementate prin norme imperative, nu poate avea loc nici o prorogare convenţională, căci sunt norme de ordine publică de la care nu se poate deroga.