Drepturi

Dreptul de retenţie constă în dreptul creditorului de a refuza debitorului un lucru mobil sau imobil ce aparţine acestuia, cât timp nu este plătit. Dreptul de retenţie are o origine legală şi nu convenţională, existând independent de consimţământul părţilor. Pe de altă parte dreptul de retenţie este o măsură conservatorie, titularul acestui drept putând să-şi asigure încasarea sumei ce i se cuvine.

În practică, dreptul de retenţie prezintă eficienţă, fiind un mijloc de presiune asupra debitorului.

2. Natura dreptului de retenţie

Aşa cum remarcă doctrina actuală, puterea titularului de a stăpâni bunul şi de a fi autorizat să refuze restituirea în lipsa plăţii ce i se cuvine pare să fie calificată ca o garanţie reală imperfectă sau, astfel spus, o garanţie indirectă.

Titularul dreptului de retenţie nu poate vinde obiectul cu autorizarea justiţiei, nu beneficiază nici de dreptul de preferinţă în raport cu alţi creditori ai aceluiaşi debitor.

3. Tipuri de drept de retenţie

Posibilitatea creditorului de a refuza un lucru debitorului prezintă în dreptul comun două variante:

a) o serie de contracte justifică exercitarea dreptului de retenţie de către creditor în raporturile sale cu celălalt contractant (debitorul), în scopul de a-şi încasa preţul lucrului transmis, chiria pentru folosinţă sau echivalentul prestaţiei efectuate.

În acest sens pot fi exemplificate prevederile art.1322 şi 1619 Cod civil şi ale art.433 Cod comercial.

b) dreptul de retenţie se poate naşte în virtutea legii, chiar independent de existenţa unui contract în raporturile dintre creditor şi debitorul, care solicită predarea lucrului deţinut de către cel dintâi.

În sensul arătat sunt prevederile art.481 şi 771 Cod civil.

4. Exercitarea dreptului de retenţie

Posibilitatea exercitării dreptului de retenţie de către creditor este grevat de anumite condiţii:

a) existenţa unui text de lege;

b) existenţa unei creanţe împotriva proprietarului lucrului, care să reprezinte o datorie certă, lichidă şi exigibilă;

c) detenţia exercitată de titularul dreptului de retenţie să nu fie viciată prin fraudă, iar obiectul detenţiei să fie un bun corporal, alienabil şi sesizabil;

d) exercitarea dreptului de retenţie se justifică numai dacă între creanţă şi lucrul a cărui eliberare este refuzată există o anumită legătură.

Conexitatea poate fi obiectivă (materială) sau subiectivă (juridică).

Conexitatea obiectivă sau materială defineşte dreptul de retenţie ca întemeiat pe existenţa unei creanţe generată de cheltuielile efectuate pentru conservarea, îmbunătăţirea sau transformarea lucrului.

Conexitatea subiectivă sau juridică defineşte dreptul de retenţie întemeiat pe existenţa unei creanţe întemeiate pe îndeplinirea obligaţiei asumate de creditor, iar debitorul este în restanţă cu plata datorată.

Dreptul de retenţie are ca efecte:

– opozabilitatea acestuia faţă de debitor, cauză cu titlu universal, succesorii cu titlu particular ai debitorului;

– orice fracţiune a datoriei este garantată până la stingerea ei integrală prin lucrul ce formează obiectul dreptului de retenţie;

– orice componentă a lucrului răspunde pentru totalitatea datoriei.

5. Particularităţi ale dreptului de retenţie al cărăuşului

Dreptul de retenţie al cărăuşului decurge dintr-o dispoziţie legală, art.433 Cod comercial.

Dreptul de retenţie al cărăuşului se exercită asupra mărfurilor supuse transportului dacă sunt bunuri mobile corporale.

Dreptul de retenţie poate fi exercitat de cărăuş numai pentru o creanţă derivată din contractul de transport pe care destinatarul o recunoaşte şi nu o onorează.

În orice alte cazuri, refuzul eliberării mărfii este abuziv.

Dacă scrisoarea de trăsură este la ordin sau la purtător, cărăuşul se poate opune să facă predarea mărfii până la înapoierea exemplarului semnat de el.