Transport

Transferul dreptului de proprietate şi a riscurilor de la vânzător la cumpărător are loc, potrivit legii române, în condiţii diferite, după cum obiectul vânzării îl formează mărfuri determinate în individualitatea lor sau numai generic.
În situaţia mărfurilor determinate în individualitatea lor, efectul translativ referitor la dreptul de proprietate şi la riscurile aferente operează în conformitate cu art.971 şi art.1295 Cod civil, de la data încheierii contractului comercial şi independent de data livrării sau preluării mărfii de către cumpărător.
Când obiectul vânzării îl formează bunuri determinate prin caractere generice, transferul dreptului de proprietate are loc în lipsă de clauză diferită, în momentul când marfa este individualizată, şi nu la data încheierii contractului comercial.

Modalităţile individualizării mărfii diferă potrivit uzanţelor comerciale, după cum livrarea implică circulaţia efectivă a mărfii sau numai circulaţia documentelor care o reprezintă.

În primul caz, marfa se individualizează în momentul predării cumpărătorului sau transportatorului terestru, maritim sau aerian.

Transportatorul, răspunzând de integritatea mărfii, are interesul, dar şi obligaţia, să se asigure de identitatea ei cantitativă şi calitativă printr-o individualizare adecvată la data încărcării în vehicul sau pe navă.

Dacă însă vânzarea se consumă prin circulaţia documentelor reprezentative ale mărfii, predarea este adusă la îndeplinire prin remiterea acestora cumpărătorului.

În toate cazurile arătate, transmiterea dreptului de proprietate operează o dată cu individualizarea mărfii prin predare sau prin remiterea documentelor care o reprezintă.

De cele mai multe ori, părţile din contractul principal, contract pe care se grefează transportul, reglementează momentul când se tranferă dreptul de proprietate şi riscurile de la vânzător la cumpărător prin clauze contractuale.

Acestea pot specifica data transferului fie direct prin prevederi contractuale, fie indirect prin referire la anumite uzanţe comerciale unificate şi de largă circulaţie.

Reglementarea directă prin clauze inserate în contractul comercial de bază poate folosi două forme diferite de exprimare:

– prin convenirea unor elemente de fapt cu caracter temporal (de exemplu „la data încărcării mărfii în mijlocul de transport” sau „la data trecerii frontierei ţării vânzătorului”);

– prin indicarea unui element de fapt cu caracter spaţial constând în locul unde se produce predarea bunului şi transmiterea proprietăţii asupra acestuia. În acest caz, punctul geografic ales de părţi stabileşte data

dobândirii proprietăţii de către cumpărător.

Data şi locul arătat produce între contractanţi trei consecinţe principale:

– identifică pe proprietarul mărfii;

– stabilesc momentul când riscurile de pierdere ori de avariere a mărfii trec în sarcina cumpărătorului;

– servesc la departajarea cheltuielilor vânzării.