Instanta

1. Incompatibilitatea
Incompatibilitatea constă în împrejurarea în care un judecător este oprit să participe la judecarea unei cauze, pricini în cazurile expres prevăzute de lege.
Art. 24 Codul de procedură civilă prevede trei cazuri de incompatibilitate:
1. Judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecarea aceleiaşi pricini în apel sau în recurs. Aceasta înseamnă că după ce judecătorul a pronunţat o hotărâre în primă instanţă sau în apel a fost avansat la instanţa superioară căreia îi revine spre soluţionare apelul sau recursul declarat împotriva hotărârii.



2. Judecătorul care a pronunţat o hotărâre nu poate lua parte la judecarea aceleiaşi pricini în caz de rejudecare după casarea cu trimitere.

Cazul de incompatibilitate menţionat dovedeşte intenţia legiuitorului de a asigura condiţii optime pentru rejudecarea fondului după casare deoarece este greu de presupus că acelaşi judecător îşi va schimba convingerea pronunţând o altă hotărâre.

Este de reţinut că incompatibilitatea în acest caz poate fi invocată numai dacă judecătorul s-a pronunţat pe fondul cauzei sau a soluţionat prin încheiere o problemă litigioasă (de exemplu încheiere de admitere în principiu a acţiunii de partaj).

Astfel că, dacă judecătorul s-a pronunţat asupra unei excepţii procesuale nu devine incompatibil în caz de casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei.

3. Judecătorul nu poate soluţiona o pricină în care a fost martor, expert sau arbitru.

Pentru a deveni incompatibil judecătorul trebuie să fi fost efectiv audiat ca martor, nefiind suficientă doar citarea lui în calitatea respectivă.

Celelalte două situaţii ale cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 24 alin. (2) Codul de procedură civilă presupune exercitarea efectivă a însărcinării de expert sau arbitru în cauza ce i-ar reveni spre soluţionare.

Potrivit art. 36 din Codul de procedură civilă, cazurile de incompatibilitate privesc numai pe judecători, nu şi pe procurori sau grefieri.

Nu există incompatibilitate în cazul căilor extraordinare de retractare (contestaţia în anulare, revizuirea); nu este incompatibil judecătorul care a soluţionat recursul şi participă la rejudecarea după casare cu reţinere; nu există incompatibilitate în cazul în care judecătorul care a judecat cauza în recurs, participă la judecata unui al doilea recurs îndreptat împotriva unei hotărâri pronunţate în fond ca urmare a casării cu trimitere.

În cursul judecăţii incompatibilitatea se invocă pe cale de excepţie de oricare dintre părţi, de procuror sau instanţă din oficiu.

Asupra excepţiei de incompatibilitate instanţa se pronunţă printr-o încheiere interlocutorie care poate fi atacată numai odată cu fondul.

După pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti excepţia de incompatibilitate poate fi invocată pe calea apelului sau recursului.

Incompatibilitatea este reglementată de norme de organizare judecătorească imperative, astfel că, sancţiunea care intervine pentru nerespectarea lor este nulitatea absolută.

2. Abţinerea şi recuzarea

Abţinerea şi recuzarea sunt reglementate de lege pentru protejarea părţii în anumite cazuri în care s-ar putea presupune că judecătorul nu ar putea fi obiectiv.

Prin abţinere se înţelege aceea situaţie în care un judecător ştiind că se află într-unul din cazurile prevăzute de lege solicită retragerea sa de la judecata unei anumite pricini.

Potrivit art. 25 din Codul de procedură civilă, judecătorul care ştie că există un motiv de recuzare în privinţa sa este dator să înştiinţeze pe şeful său şi să se abţină de la judecarea pricinii.

Prin recuzare se înţelege aceea împrejurarea în care una din părţi solicită în cazurile determinate de lege îndepărtarea unuia sau mai multor judecători de la soluţionarea unei anumite pricini.

Cazurile pentru care se poate solicita recuzarea, precum şi cazurile pentru care judecătorul poate formula cerere de abţinere sunt aceleaşi.

Astfel, potrivit art. 27 din Codul de procedură civilă, judecătorul poate fi recuzat în următoarele situaţii:

1. când el, soţul său, ascendenţii sau descendenţii au vreun interes în judecarea pricinii sau când este soţ, rudă sau afin, până la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din părţi;

2. când el este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în linie colaterală, până la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau

mandatarul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori sora soţului uneia din aceste persoane;

3. când soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin a uneia dintre părţi până la al patrulea grad inclusiv, sau dacă, fiind încetat din viaţă ori despărţit au rămas copii;

4. dacă el, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au o pricină asemănătoare cu cea care se judecă sau dacă au o judecată la instanţa unde una din părţi este judecător;

5. dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de 5 ani înaintea recuzării;

6. dacă este tutore sau curator al uneia din părţi;

7. dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă;

8. dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri ori altfel de îndatoriri;

9. dacă este vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până la al patrulea grad inclusiv, şi una din părţi sau rudele acestora până la gradul al treilea inclusiv.

Articolul 28 din Codul de procedură civilă prevede că nu se pot recuza judecătorii, rude sau afini ai acelora care stau în judecată ca tutore sau director al unei instituţii publice sau societăţi comerciale când aceştia nu au interes personal în judecarea pricinii. Al doilea alineat al aceluiaşi articol instituie norma potrivit căreia nu se pot recuza toţi judecătorii unei instanţe sau ai unei secţii a acesteia. Ultimul alineat prevede că pentru aceleaşi motive de recuzare nu se poate formula o nouă cerere împotriva aceluiaşi judecător.

Deşi cazurile pentru cele două instituţii (abţinere şi recuzare) sunt comune, normele care le reglementează sunt diferite.

Astfel, normele care reglementează instituţia abţinerii sunt norme imperative iar cele care reglementează recuzarea sunt, în mare parte, norme dispozitive.

Cazurile de abţinere şi recuzare sunt limitativ prevăzute de lege ceea ce înseamnă că ele nu pot fi extinse nici prin voinţa judecătorilor şi nici la cererea părţilor.

Competenţa de a se pronunţa asupra abţinerii şi recuzării aparţine instanţei sesizate cu pricina în care s-a pus problema abţinerii şi recuzării. În alcătuirea completului de judecată nu poate intra judecătorul care s-a abţinut sau a fost recuzat. Dacă s-au abţinut sau au fost recuzaţi mai mulţi judecători, neputându-se forma completul de judecată, cererea se judecă de instanţa ierarhic superioară.

În situaţia prevăzută de art. 30 alin. 2 Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este competentă să rezolve un astfel de incident, aceasta fiind instanţa superioară.

Abţinerea se propune de judecător imediat după ce acesta cunoaşte existenţa motivului de recuzare şi înaintea de începerea oricărei dezbateri.

Recuzarea poate fi propusă de partea interesată, verbal sau înscris pentru fiecare judecător în parte înainte de începerea oricărei dezbateri.

În cazul în care motivele de recuzare s-au ivit după ce dezbaterile au început, partea interesată va trebui să propună recuzarea de îndată ce le-a cunoscut.

Potrivit art.29 alin. (3) din Codul de procedură civilă, judecătorul împotriva căruia e propusă recuzarea poate declara că se abţine, situaţie în care instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra abţinerii.

Cererea de abţinere sau recuzare se judecă în Camera de Consiliu, fără prezenţa părţilor, ascultând pe judecătorul recuzat, în conformitate cu art. 31 alin. 1 Codul de procedură civilă.

Proba cu interogatoriu nu poate fi administrată pentru dovedirea motivelor de recuzare.

În cursul judecării cerere de abţinere sau recuzare nu se face nici un act procedural.

Asupra cererii de abţinere sau recuzare instanţa competentă se va pronunţa printr-o încheiere care se citeşte în şedinţă publică.

Dacă cererea de abţinere sau recuzare a fost admisă, judecătorul se retrage din completul de judecată, urmând a fi înlocuit de un alt judecător.

Potrivit art. 34 alin. (1) Codul de procedură civilă, încheierea prin care s-a încuviinţat sau respins abţinerea nu este supusă nici unei căi de atac.

De asemenea, nici încheierea prin care s-a admis recuzarea nu este supusă vreunei căi de atac.

Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai odată cu fondul (art. 34 alin. 2 Codul de procedură civilă).

Alineatul (3) al art. 34 Codul de procedură civilă prevede că atunci când instanţa superioară de fond constată că recuzarea a fost pe nedrept respinsă, reface toate actele şi dovezile administrate la prima instanţă.

Dispoziţiile privitoare la abţinere şi recuzare, cu excepţia prevederilor art. 24 şi 27 pct. 7 Codul de procedură civilă, se aplică şi procurorilor, magistraţilor asistenţi şi grefierilor.